Anastasia Maouges: “Nu sunt frumoasă, nici inteligentă și nici măcar bună de ceva nu sunt. Pentru ce ar fi putut să mă iubească?”

27 decembrie 2014 Guest Writers
 
 

O durere acută a fost cea care m-a obligat să deschid ochii azi. Tocmai azi, cea mai oribilă și urâtă zi. De vreo șapte ani încoace descopăr că această zi nu numai că nu mă bucură, ci mă irită. Mi-e ciudă că vine și mi se așează în capul mesei că o târfă nesimțită și transpirată în fiecare an, în aceiași zi, cu aceeași nesimțire, la aceeași oră și merge după mine oriunde mă duc.

 

Cred că sunt unica care nu doresc să fiu căutată, sunată sau felicitată în această zi.  Felicitări primite de la persoane care un an de zile nu își amintesc de tine și te caută doar de ziua ta să îți ureze aceleași cuvinte șablon, reci și lâncede. Când deschid gura începe a mirosi a “magazin chinezesc”.

Toate prietenele mele știu un lucru: de ziua mea de naștere nu răspund la telefon. Ani lungi, sănătate și toate cuvintele alea capătă un iz de plastic pentru că ele nu sunt pentru zile de naștere, ci pentru zi de zi. Atunci când îți pasă, când te trezești dimineața cu gândul la un amic și îl suni, fără motiv, să îi zici doar un lucru: dragă omule, ești bine?!!

O nouă ușă deschisă, alta închisă. Ziua de naștere e o stație în care stai o zi și involuntar, mai mult cu forța, ești pusă să dai darea de seamă. O dare de seamă cu o tonă de cifre pe care nu știi unde să le bagi ca, în final, să îți iasă la socoteală. Apoi vine tramvaiul tău, urci și, hodorogind ca o conservă goală, te duce la următoarea stație. Călătorie ce durează, nici mai mult nici mai puțin, un an. Un an plin sau gol cu de toate.

Am patruzeci de ani. Aproape… Un șirag de ani, cum ai pune vara la uscat merele tăiate felii, iar când se usucă constați că una e mai aromată, mai frumoasă, pe când alta e gri, mucegăită. Așa sunt și anii mei, un șirag de fructe uscate, mai mult de jumătate, însa, gri și pline de mucegai. Mă macină sentimentul că am intrat pe strada greșită și tot merg și merg, conștientă că nu e drumul corect, că efortul e zadarnic, că nu există ieșire de pe strada asta. Nu mai pot să dorm pentru că vina timpului irosit zadarnic mă roade ca un cancer. Zilele de naștere sunt acelea care îți bagă în ochi că un an întreg ai fost un nimeni, ți-ai pierdut o groază de timp pe nimicuri. Mai rău e că tot eu mă complac în postura de jertfă și mă plâng, și mă vaiet până când și mie îmi vine să vomit, privindu-mă în oglindă.

Vreau să pot să mă opresc, să mă întorc înapoi, să pot să schimb lucrurile, evenimentele și, mai ales, prioritățile. Viața nu e corectă cu noi. Deși ne face să credem că noi decidem ce și cum facem, uneori am sentimentul că ea, VIAȚA, stând la o ceașcă de cafea, ne privește din vitrina unei cafenele și dirijează toata umanitatea. Ea, înauntru, la cald, cu aroma de cafea ce-i mângâie voluptos nările, iar noi afară, în stradă, cu mâinile vinete de frig și degerați, ne hotărâm soarta. Noi credem că suntem stăpânii situației, dar ea ne privește atent pe fiecare din vitrina cafenelei și când nu-i convine ceea ce încercăm să facem schimba piesele de pe tabla de șah, ca escrocul în timpul unei partide de cărți. Unele piese le ascunde în sertarul mesei, altelele le schimbă cu locul ca, până la urmă, să ne distrugă și să ne facă robii ei. Un rob docil al vieții. Te lași dus de curent, nu te tulburi, nu îți pui întrebări, pur și simplu mergi, chiar dacă  e strada greșită, chiar dacă trăiești o realitate străină, ești ROB-ul ei.

Azi nu mai promit nimic, nu mai vreau să fiu distrusă de fantoma propriei neputințe. Da, sunt un nimeni, nu am făcut nimic, nu am cu ce mă mândri, nu am ce îmi aminti cu drag. Îmi dau seama că scorpiei de VIAȚĂ nu i-am fost dragă, nu m-a plăcut. Nu sunt frumoasă, nici inteligentă și nici măcar bună de ceva nu sunt. Pentru ce ar fi putut să mă iubească? Sunt, mai degrabă, incomodă. Așa că ea a știut să îmi arăte locul. Locul meu în viață miroase a gol! Iar Ziua mea de naștere nu înțelege asta, nu vrea să audă, nu vrea să mă uite, să uite de mine pentru câțiva ani, să nu îmi mai poposeasca la fiecare început de iarnă în prag. Așteptarea Zilei de naștere ca și cum ai ști că mâine vine mama ta, mama ta ce lucrează de când o știi ca prostituată. Amalgamul de sentimete de dragoste, ură și mirosul de vomă acetonică. Nimic mai mult, toată ființa ta dorește ca ea să nu vină, dar când vine nu o poți da pe ușă afară sau nici măcar nu îți poți permite luxul să nu îi deschizi ușa. Și o privești cu milă și ai vrea să te ridici de la masă și să o îmbrățișezi, dar demonul din tine zice: de ce nu ai murit pe drum încoace, de ce nu te-a călcat un tramvai, de ce ai ajuns la mine în casă?

Anastasia Maouges


 
 

Recomandări