Anastasia Maouges. Voi ați învins, m-ați călcat în noroi, dar nici nu ați observat cum eu m-am ridicat în picioare după ce ați plecat

12 decembrie 2014 Guest Writers
 
 

Întotdeauna m-am simțit ca o cerșetoare. Și am cerșit, de dimineață până seara, am cerșit dragostea tuturor celor ce i-am întâlnit. Azi, uitându-mă în urmă, înțeleg că în viața asta nimic nu mi s-a dat gratis. Pentru tot a trebuit să plătesc.

Nu e nimeni vinovat, probabil și ăsta e un dar, să poți fi iubită necondiționat. Mama mi-a cerut să învăț bine, apoi să intru la facultate, apoi să am grijă cu cine mă încurc – altfel “mami nu o să te iubească”, tata mi-a cerut să nu îl fac de râs, altfel mă va da afară ca pe un câine. Fiecare mângâere, fiecare picătură de căldură am plătit-o cu o notă bună, cu o diplomă la școală și tot așa. Dar nu ei, cei de lângă mine, sunt vinovați! Eu sunt pricina, eu am vrut ca ei să își amintească că eu exist, că eu vreau să fiu iubită, apreciată, mângâiată, fără a mi se pune condiții. Poate dacă eram indiferentă și nesimțită totul trecea mai ușor, iar acum se uita și aveam și eu, ca multe dintre amicie mele aflate departe de casa lor, cu nostalgie să îmi amintesc de mamă, de tată, de casă, de copilărie. Poate așa nu aș fi desfigurată de complexe, remușcări, întrebări fără răspunsuri. Oare știe cineva cum e să trăiești, ani la rând, cu o întrebare la care nu ai un răspuns. E ca o bandă de film care rulează la nesfârșit cu aceiași imagine, cu aceleași culori, tu mergi, afară e toamnă, apoi iarnă, apoi primăvară, iar banda asta te urmează în paralel cu viața ta, cu aceiași culoare și același gust sălciu, mirosind a soluție de păduchi.

La un moment dat am înțeles că nu voi primi răspuns, că nu voi termina bine dacă mă voi răzvrăti, supăra sau încerca să lămuresc lucrurile. Că paharul de vin băut înainte de somn ca să pot adormi nu e un lucru bun, nu mă va duce spre bine. Dorința de a bea ca să poți adormi fericită. E umilitor să recunoști! Apoi am trecut la a doua etapă, să învăț să nu mă gândesc, să mă culc noaptea și să nu mă gândesc ce frumos era dacă… aș fi putut să stau la taifas cu mama mea. Și să mă las în voia curentului, să nu fac nimic decât să depăn cu răbdare orele, care se transformă în zile… săptămâni… luni și, în final, să se adune în ani… pierduți și irosiți fără rost. Când am plecat de acasă, în momentul absolvirii școlii, am avut un ciudat sentiment – că trebuie să merg tot înainte, dacă nu reușesc, dacă ratez, nu mă voi putea întoarce, aici ușa e închisă. Vorbesc de casa părintească, de familia mea. În momentul în care am pășit în autobus mi-am jurat să nu mă mai întorc acolo nici moartă.

Relația mea cu părinții, deși nu sunt oameni răi, a fost destul de ciudată. Mama m-a iubit pe schimburi, în funcție de dispoziție și de împrejurări. Iar tatăl meu… tatăl meu e un capitol aparte. Un bărbat nematurizat, incapabil să se descurce singur în viață, incapabil să ia decizii importante. Nu este unicul, de obicei e un fenomen destul de răspândit în rândurile bărbaților, deci nu e un păcat de moarte. Binecuvântarea unor astfel de copii de 40 de ani sunt soțiile lor, care ar trebuii să-i iubească, să-i dădăcească și să-i accepte, să trăiască cu ei așa cum sunt, respectându-i și făcându-i importanți prin asta.

Acum, în acest moment, pot spune cu certitudine că nu sunt supărată pe ei și niciodată nu am încercat să-i întreb de ce, eu doar le-am reproșat, făcându-mi-i dușmani. Un lucru nu am reușit: atunci când îi revăd, să mă apropii și să-i îmbrățișez. Nu pot. Tata, iartă-mă că nu am avut puterea și fățărnicia să te îmbrățișez. Mai e nevoie de un antibiotic cu denumirea TIMP. Iar acum, când mama îmi zice că numai pe mine mă iubești, eu nu te mai cred, pentu că nu m-ai învățat să am încredere în cuvintele și în dragostea ta. Voi fi pedepsită de Dumnezeu pentru asta, dar fiecare cuvânt, fiecare gând de ură, disperare și durere l-am regretat cu lacrimi, lacrimi de sânge ce curg și curg, și curg, udând banda de film, care mai și miroase a fier… așa miroase sângele de om.

Anastasia MAOUGES

DACĂ PLÂNGI, PIERZI (EU AM PIERDUT), dar… nimeni nu știe că eu acolo jos, sub tălpile papucilor voștri, înca mai respir, înca mai caut firul de păr de care să mă agăț. Voi ați învins, m-ați calcat în noroi, dar în îngâmfarea voastră nici nu ați observat cum eu m-am ridicat în picioare după ce ați plecat.

Deși murdară, însa în picioare, merg și numai picăturile de ploaie ce curg cu dărnicie știu  că AICI nu e sfârșitul meu. E un nou început… și nu contează cum și de ce am căzut, contează că m-am ridicat, pentru că Dumnezeu mă iubește și mi-a dărut ploaia –  legământul lui cu mine…


 
 

Recomandări