Augustina Șiman. Picturi

16 mai 2017 Noi doi
 
 

Pentru el Tu o să fii o pictură și…

O să fii întregul sens al universului, fiecare firicel de praf cosmic din nebuloasele sale, căldura arzătoare a stelei nou-născute și silențiul după ce moare… Până și gândul Divinității de a crea tot haosul acesta atât de organizat o să se concentreze în făptura ta, în fiecare milimetru al pielii tale, în curbele trupului tău pe care coboară lin timpul… în nuanţa irisului tău care acum priveşte un tablou uriaş dintr-o galerie, cu zeci de culori împrăştiate violent – şi parcă fără pic de sens pe bucata aceea mare de pânză – se pare că nu doar tu, ci şi pictorul, cu care faci acum cunoştinţă, a înţeles planul Divinităţii – şi e o uriaşă linişte între tine şi culori.

O să stai acolo câteva zeci de minute, încercând să (cu)prinzi nuanţele în cuvinte, geometria în sensuri, să treci fiori străini prin raţionamentul tău şi, ca să auzi mai bine ecoul vocii întemniţată în ramă, o să te apleci uşor către pictură…

Mulţi vizitatori au trecut pe lângă Ea. Pe acel perete uriaş, alb, era unica – centrată în cel mai absolut mod în existenţa galeriei. Totuşi, unii treceau pe alături, îndreptându-se cu repeziciune către opere grafice mai mici – care se aflau exact la înălţimea viziunii lor. Alţii se opreau, doar pentru câteva clipe… le-ar fi plăcut să se reţină mai mult, dar era mult prea pretenţioasă pentru limita orizontului lor de a înţelege, făcându-i să se simtă infirm. Şi numai Tu ţi-ai ridicat fruntea sus, ai zâmbit uşor şi ai rămas… cuprins(ă) de o mare şi neaşteptată admiraţie.

Era prin mai sau februarie sau septembrie, poate, când ai văzut-o pentru prima oară şi te-ai oprit în faţa ei: creaţie atât de unică şi de diferită de toate câte le-ai văzut anterior, semnate cu numele aceluiaşi „Pictor”.

Şi ai încercat… să (cu)prinzi în cuvinte cum îţi sărută palma când staţi încâlciţi într-o îmbrăţişare, cum îşi sprijină capul de ea, cum nu ştie ce parfum să aleagă dimineaţa şi cum îl schimbă în ultimul moment dacă îşi schimbă şi bluza de mătase, cum te întreabă cu o sinceră şi infantilă îngrijorare dacă e frumoasă şi cu câtă maturitate şi încredere feminină ţi se dăruieşte.

Ai încercat să îi înţelegi visurile şi ambiţiile, să împărtăşeşti încrederea pentru acelaşi rost al lor, să îţi explici acurateţea pronosticurilor ei intuitive pentru viitor ei, al tău, al vostru.

Ai înţeles că trebuie să îi dai dreptate când îţi spune că o doare cum o iubeşti, să faci distincţia dintre ce puţin îţi pasă ţie şi ce prea mult îi pasă ei şi că modalitatea ei de a-ţi prinde sufletul într-o sărutare se memorizează până la senzaţia de detaşare cumplită de trup, de conştiinţă şi de realitate – când ai ochii închişi.

Ai învăţat să te furişezi şi să o cuprinzi lin când e întoarsă cu spatele către tine, supărată, ghemuită şi tăcută… să îţi apropii uşor urechea de obrazul ei şi să o strângi o dată tare în braţele tale, iar după – să revii cu două căni mari de ceai cu miere. De fiecare dată, după acest mic ritual, se întoarce ca să îţi zâmbească resemnată, odihnindu-şi capul pe pieptul tău – şi e o uriaşă linişte între tine şi „culori”…

Alții nu au mai apucat să audă liniștea. Mulți au văzut și nu au înțeles. Tu ai rămas.

E februarie sau aprilie sau august… iar Ea stă în faţa picturii uriaşe – furtună de linii verzi, galbene, roşii, negre, albe, gri înşirate haotic, ameţitor pe pânză. Îi observi făptura încremenită în faţa capodoperei, la rându-ţi fiind încremenit de prezenţa ei plină de sens şi de însemnătate în viața ta… Şi parcă încă niciodată Dumnezeu nu ţi-a vorbit atât de clar şi de răspicat despre planurile sale…

Text: Augustina ȘIMAN


 
 

Recomandări