Augustina Șiman. Probleme

13 decembrie 2017 Guest Writers
 
 

Două, trei, patru, o dată. De câte ori ţi s-a întâmplat în viaţă să vrei să rămâi? Şi se poate întâmpla, oare, ca la un moment dat să fi plecat de atâtea ori încât să nu ştii cu exactitate de ce rămâi acum… şi să rămâi când, de fapt, trebuie să pleci?


E fără 20 de minute două de noapte, nu e sâmbătă şi nu e duminică, nu e ieri şi nu e mâine, timpul pleacă fără să te-ntrebe dacă vii, iar tu ceri timpului un ceas în plus ca să aşteptaţi împreună pe EL sau pe Ea să vă ajungă din urmă.

Poate că anterior, vreo doi ani în urmă, la fără douăzeci de minute două de noapte, când nu era nici ieri şi nu era nici mâine, reţineai între coapse un alt trecător, şi îi dădeai însemnătăţi – carmice, profunde, transcendente, cosmice şi efemere. Durerea anticipată nu doare mai puţin, de aceea uităm – şi mai iubim o dată.

Era seara unei toamne neobişnuit de friguroase pentru luna lui noiembrie, a venit cu zăpada iernii şi cu tot gerul său şi ar fi trebuit să îţi dai seama în acea clipă că ceva nu e în regulă – că cerurile inventează iarăşi probleme, cărora unii le spun „destin” – fiindcă nici o tâmpenie din viaţa noastră nu e întâmplătoare… Eraţi mai mulţi în gaşcă şi aţi intrat, fără a alege prea mult, într-un pub din preajmă… Şi nu ştii exact ce ţi-a jucat feste: semiîntunericul gălbui sau pierderile de memorie, fiindcă la fără douăzeci de minute două erai deja la masa brunetei cu buze cărnoase şi bărbia subţire. Şi nu era nici ieri şi nici mâine… şi ai rămas suspendat între tot ce ai fost şi tot ce urma să devii. Probleme.

Peste un an şi opt luni a plecat fără să explice prea mult de ce, „fiindcă aşa trebuie”, de regulă, e cea mai succintă explicaţie a unei noi aventuri.

În acelaşi pub, în aceeaşi iarnă timpurie, zgomotul discuţiilor animate ale unui grup din patru fete se sincroniza cu sunetul pieselor ritmate. Una dintre ele se ridică, îşi netezi cu mâna catifeaua moale mulată în talie, îşi trecu degetele prin părul blond, lăsând câteva şuviţe să curgă pe decolteu şi se-ndreptă spre un străin cu părul castaniu, des, care abia şi-a terminat ţigara şi îşi pierdu, pentru câteva clipe, ochii în halbă. Probleme.

A pus un pariu cu fetele atunci… şi a rămas, din prostie, timp de şapte luni. Ultima zi au petrecut-o în întregime împreună… ea căuta practic în fiecare minut şi în fiecare secundă motive ca să rămână. A crezut că a găsit vreo trei: o ajută să îşi îmbrace paltonul, îi prinde pe neprins de veste mâna în stradă ca să i-o sărute şi se vede cu uşurinţă că îl umple cu mândrie faptul că o are în viaţa sa. Totuşi, la fără douăzeci de minute două, când nu era nici miercuri şi nici joi, când i-a încheiat al patrulea nasture de la cămaşă, dar nu şi al cincilea, cele trei motive i-au părut insuficiente, l-a îmbrăţişat strâns şi nu a mai revenit.

Timpul promite să treacă. Timpul se ţine de cuvânt. Şi ea vroind să se ţină de un cuvânt pe care nu l-a dat nimănui, îi cere timpului o oră în plus ca cel rătăcit în acelaşi pub, doar că cu o altă femeie, să o ajungă din urmă, fără ca măcar să cunoască de existenţa lui, fără să fi observat atunci cât de fascinat era de bruneta temperamentală, fără ca să-i ştie numele sau cât de mult se ţine el de cuvânt. Şi nu e duminică şi nu e luni… dar se-ntreabă cum ar fi să rămâi, cel puţin o dată.

Text: Augustina ȘIMAN


 
 

Recomandări