Cezara Kolesnik, pictoriță de succes la Bruxelles

23 noiembrie 2015 INTERVIU
 
 

A absolvit Liceul „Gheorghe Asachi” şi Colegiul de Artă „A. Plămădeală” din Chişinău, apoi şi-a continuat studiile în domeniul artelor plastice si istoriei artelor la Universitatea Sorbona din Franţa, unde a făcut şi masteratul şi s-a specializat în domeniul picturii şi al expertizei.

Vorbim despre Cezara Kolesnik, o pictoriță de succes din Moldova, care actualmente locuieşte la Bruxelles. Deşi e mereu prinsă în mrejele creaţiei, Cezara şi-a găsit câteva minute libere pentru confidenţe.

De unde talentul şi pasiunea pentru pictură? Mai e cineva în familie pasionat de artă?

Nu prea ştiu exact de unde talentul în sine. E mai degrabă o noţiune abstractă, talentul. Copiii mici sunt aproape toţi talentaţi într-un anumit domeniu, fiindcă sunt creativi şi deschişi. Dar talentul e ceva ce trebuie lucrat, şlefuit dacă pot spune, pentru a crea ceva unic din bazele pe care le ai şi idealurile la care tinzi. Cred că cel mai important este să-ţi găseşti calea ta şi să te cunoşti pe tine însuţi.
În copilărie eram atrasă de pictură, tablouri, culori… Părinţii aveau în colecţia lor multe tablouri şi multe cărţi de artă. Probabil asta a făcut să mă simt bine în lumea artelor fără ca să-mi pun prea multe întrebari la început.

Păstrezi până acum primele tale lucrări – pisica ce privea la soare şi calul rosu care mânca jăratic?

Da le păstrez şi chiar îmi aduc exact aminte de momentul când le-am desenat.

Atunci când ai pensula în mână, în închipuire ai deja imaginea tabloului gata pictat sau lucrarea se conturează pe parcurs?

Când încep lucrarea în culoare, ea deja exista în contururi clare, atmosferă, dispoziţie, personaje etc. Eu nu fac decât să le revelez, să le fac vizibile şi celorlaţi. Câteodată am impresia că e un procedeu al fotografiei – când imaginea apare ca prin magie. Cei care au practicat fotografia în laborator cunosc acest sentiment unic.

Pe site-ul tău ai mai multe serii pe picturi: “Copacul vieţii”, “Munţii”, “Oda Copilăriei”. Din câte am observat, la ultima lucrezi cel mai mult…?

“Oda Copilăriei” e seria la care ţin cel mai mult, e partea cea mai personală ca şi tema. Deja am pierdut şirul şi numărul acestor portrete. E o serie începută încă în 2009, când pregăteam o expoziţie în Moldova, dar din cauza evenimentelor din aprilie, nu am reuşit să o realizez. “Oda Copilăriei” este o odă a copilăriei mele, dar şi o odă a tuturor copilăriilor. Am început de la propriile mele amintiri, ca să ajung să ating subiecte mai delicate, ca de exemplu singurătatea copiilor care cresc fără părinţi sau departe de părinţi în Moldova contemporană. Mi-am dorit să las privirile lor triste să vorbească pentru ei. Nu am intervenit cu un mesaj artistic declarativ, am vrut doar să las spectatorul liber să navigheze între propriile lui amintiri şi ceva mai mult. Până la urmă tot ce avem în comun cu toţii este copilăria.

Kolia, Margo, Kiril etc., sunt doar câţiva din copii pictaţi de tine. Ei sunt reali sau, totuşi, sunt nişte personaje imaginare. Mai ai depozitate în minte chipuri şi personaje de altă dată?

Unii sunt imaginari, alţii au existat – asta nu e atât de important în sine. Important e că ei toţi poartă cu ei emoţii reale. Cred că atâta timp cât voi putea citi emoţiile din priviri, voi avea ce spune la acest subiect.

Te-ai descoperit şi în calitate de profesoară de pictură? Ai deschis o şcoală de pictură la Bruxelles.

Am deschis un atelier care e dedicat nu doar propriei mele creaţii, dar şi evenimentelor culturale şi lecţiilor de pictură pentru adulţi şi copii. Nu ştiu dacă termenul de şcoală e potrivit, şcoala e ceva rigid, aşa o vad eu. Mie nu mi-a plăcut şcoala sovietică şi post-sovietică în care am învăţat. Prefer termenul de atelier, unde lumea poate veni la o discuţie, la un ceai, la un vin, la o vorbă despre artă şi viaţă, la un workshop care experimentăm şi ne cunoaştem limitele. Nu ştiu dacă am calităţi de profesoară de pictură, asta o vor spune elevii într-o zi, eu prefer să cred că îi ajut să evolueze şi să lucreze asupra potenţialului artistic.

E posibil să trăieşti din artă la Bruxelles?

Peste tot e foarte greu să trăieşti dintr-o activitate artistică. Nu ştiu dacă poţi să trăieşti decent şi confortabil din asta. În orice caz, la început nu cred că e posibil, măcar primii 10 ani trebuie să rezişti.

Care crezi că era soarta ta în calitate de pictor dacă rămâneai în Moldova?

Probabil eram depresivă, frustrată şi alcoolică.

Cum se vede Moldova de la Bruxelles?

Tristă.

Ce are Bruxelles-ul şi nu are Chişinăul?

Autenticitate.

Dă o definiţie sintagmei “moldoveni care s-au afirmat peste hotare”. După părerea ta, tu te înscrii în lista lor?

Nu-mi place în general propaganda, iar aceasta”propagandă” care în ultimul timp a ocupat tot spaţiul public în presă a “moldovenilor care au reuşit”. În primul rând, ca formulare îmi pare kitch-oasă şi provincială şi nu prea înţeleg de ce se pune accentul pe această temă de parca trebuie numaidecât să ne găsim noi eroi, de parcă cei care au rămas n-au reuşit nimic, de parcă trebuie cu orice preţ să ne reinventăm şi să ne redobândim respectul faţă de compatrioţi.

În al doilea rând cred că ar trebui să ne relaxăm un pic cu imaginea noastră şi cu promovarea cu orice preţ a Moldovei. Adică, eu cred că e bine de promovat ţara de origine, Moldova are nevoie de asta, dar trebuie puţin sofisticat “stilul” acestei promovări şi mesajul. Câteodată am reala impresie că asist la matinee de la grădiniţă. Cred că ce îi lipseşte Moldovei din ziua de azi şi moldovenilor, este bunul simţ, respectul şi ochii larg deschişi spre realitate şi, nu în ultimul rând, am impresia că în această promovare intensivă se confundă două lucruri: cultura cu agricultura.

La a doua întrebare cu lista, nimeni nu e profet în propria ţară, pe mine mă preocupă mai mult să ajung pe alte liste, de exemplu, a cotaţiilor internaţionale de artă.

Când ai fost ultima dată, acasă în Moldova?

În august.

Spuneai într-un interviu că ultima ta expoziţie în Moldova a fost în 2002. A fost ultima sau totusi, cea din urmă?

A fost cea din urmă, prefer să cred că nu ultima. A organiza o expoziţie, mai ales în Moldova, e complicat din punct de vedere logistic şi administrativ şi există cheltuieli care trebuie asumate. E o multitudine de detalii care fac că încă nu m-am hotărât să revin cu o expoziţie personală. Am participat recent cu un tablou la Gala Generozităţii, iar câţiva ani în urmă la Bienala de Pictură din Chişinău şi la proiectul Mara Woman.

La ce lucrează acum Cezara Kolesnik?

Cezara lucrează la echilibrul său interior.

Îţi doresc baftă în tot ce faci şi te mai aşteptăm pe la Chişinău.

Text: Daniela BORODACHI
Foto: Ana Maria AGAFIȚEI


 
 

Recomandări