Fii EROU! Deschide „Cutia Pandorei” și eliberează speranța pentru o tânără mamă, Tatiana

03 octombrie 2017 Campanii sociale
 
 

Cândva locuiam în preajma Institutului Oncologic, iar seara obișnuiam să mă plimb prin proximitatea spitalului. La prima vedere pare o simplă clădire sură, înaltă, zidită din blocuri sure, cu ferestre mici și tăcute. De fiecare dată când treceam pe acolo, aveam impresia că deasupra clădirii norii sunt mai grei, mai negri și mai triști, iar uneori, printre sunetele huruitului de motoare ale troleibuzelor și automobilelor ce treceau grăbite pe strada Grenoble, aveam impresia că aud sunetul aparatelor ce numără ultimele minute din viața unui om. Auzem sunetul enervant al picurătoarele, suspine de durere, lacrimi și strigăte de ajutor.

Priveam clădirea în amurg, sau noaptea, când lumina din ferestrele saloanelor se stingea una după alta și mă gândeam că poate în acel moment s-a stins un om. Mă tot întrebam, oare câte tone de lacrimi au curs pe coridoarele acelui morman de beton, câte suspine de durere au auzit perețiii, câte povești cunosc ferestrele, câte lumini s-au stins, câte șoapte îndurerate au hăulit prin saloane, câți oameni calzi au intrat pe ușa acestei clădiri, dar au ieșit reci, sau chiar de câte ori a trecut moartea pe acolo.

Mereu aveam impresia că zona din jurul spitalului este cea mai sumbră atmosferă, poate mai sumbră decât o morgă, chiar mai sumbră decât cel mai mare cimitir existent în univers.

În morgă stau cadavre ce se pregătesc să ajungă la biserici, apoi în cimitire, iar în cimitire zac tăcute cruci, schelete de demult, cadavre proaspăt îngropate, sau putrezite, dar nimic, nici morga și nici cimitirul nu pot fi mai sumbre decât locul unde oameni încă vii, stau ca într-o gară și își așteaptă moartea, înconjurați de suspinele și regretele celor dragi.

Oameni puternici, în care încă o inimă propulsează sânge, oamenii cu amintiri, cu sentimente, cu vise, tineri sau bătrâni, săraci sau bogați, dar care se sting pe zi ce treceto mai mult și mai mult. Se sting ca flacăra plăpândă a unei lumânări sub privirile neputinciaose ale oamenilor dragi, ale oamenilor pe care-i iubesc, lăsând în urmă visele de altă dată, speranțe, așteptări, trăiri și multă durere. O durere amară, greu de imaginat pentru mulți dintre noi.

Printre ei sunt oameni care încă au o șansă la viață, sunt oameni puternici care-și doresc să trăiască, să trăiască nu pentru ei, dar pentru cei dragi. Sunt oameni care încă au o șansă la viață, sunt oameni care pot să-i spună un „NU” sigur Morții, dar…Mereu există un dar. Au o șansă, dar șansa aceasta costă, iar dat fiind faptul că trăim într-o societate cu o sclavie modernă, într-o societate în care suntem sclavi cu salarii, în care suntem drogați cu bani, nu toți își permit să-și cumpere acel „NU” dedicat morții.

Recent am aflat despre trista poveste a unei femei cu o vârstă destul de fragedă, ce abia de pășit pe acest pământ timp de două decenii, și-a creat o familie, a dat naștere unui pui de om, dar viața i-a pus pe umeri o cruce mult prea grea.
Femeia, îi zice Tatiana Pîrțu, în vârstă de 20 de ani, ce are o fetiță de nici doi ani, a aflat că suferă de leucemie acută limfoblastică, dar și a fost infectată cu virusul hepatitei C.Tatiana are nevoie de un transplant de măduvă osoasă, acest lucru fiind posibil la o clinică din Israel. Cheltuielile însă sunt colosale: 100 000 de dolari (investigațiile medicale costă 10 000 de euro, iar intervenția – 50 000 de euro).

Da, trebuie să recunosc că povestea Tatianei nu este un caz unic, sunt o sumedenie de oameni care pot să spună „NU” morții, dar îi costă, îi costă un preț mult prea mare, că nici dacă ar avea rudele și cei dragi câte cinci rinichi să-i doneze, tot nu ar fi deajuns.

De ce m-a atins povestea Tatianei?

Mi-am adus aminte că pe vremea când eram mic, mama după ce făcea naveta în vreo trei școli din trei localități diferite, în serile de iarnă, mă ținea pe brațe și-mi citea dintr-o carte mare, scrisă în chirilică, cu o copertă groasă și foi îngălbenite, despre o copiliță căreia îi zicea Cozette.

Da, era Cozette din romanul Mizerabilii scrisă de Victor Hugo. Nu prea înțelegeam pe atunci despre ce-mi citește mama, iar ora noastră de lectură se termina atunci când EA îmi zicea despre viața și tristețile Cozettei. Așa cum stăteam pe brațele mamei, tăcut, încercam să prind fiecare cuvânțel pe care îl rostea ea, însă venea momentul când ochii mei copilăroși începeau să se înece în lacrimi.

Mama îmi citea despre cum Cozzete se juca singură sub masă cu o păpușă veche, despre cum rămăsese singură într-o lume atât de mare. Îmi zicea că mama ei murise, țin minte până și acum momentul și starea de spirit care se aduna în mine atunci când mama îmi citea cum era petrecută mama Cozzetei la groapă.

Cum am zis mai sus, eram un copil mic pentru care mama însemna tot. Chiar dacă în acele momente o aveam alături, puteam să o cuprind, să o sărut pe obraz, sau ea pe frunte și să mă mâgăie duios pe cap, persista ideea că și mama ar putea pleca ca mama Cozzetei, Acest gând mi se strecura în inimă ca un flagel de durere, iar ochii blânzi de copil se încețoșau și plângeam. Vărsam lacrimi mari, lacrimi sincere, lacrimi stoarse din frica de a fi un fe lde „Cozette”, iar de fiecare dată când vreo mașinuță aruncată prin casă ajungea sub masă, atunci când mă duceam să o iau, îmi aduceam aminte de Cozzete și despre moartea mamei sale.

Și mama Cozzetei, ca și Tatiana suferea de leucemie.

Lacrimile mele de copil erau vărsate și atunci când mama îmi citea și despre eroul lui Hector Malot din romanul „Singur pe lume”. Povestea băiatului care își amintea de mama care odată îi făcea clătite, alimenta frica că într-o zi mama o să plece. Vedeam imagini vii, până și acum îmi aduc momentul despre cum sfârâia untul pentru clătite în tigaie. Lacrimi vărsam și atunci când mama îmi citea despre „Fata cu chibrite”, povestea tristă a unei copilițe orfană ce într-o seară geroasă de Crăciun, stătea afară, desculț, iar unica sursă de lumină și căldură pe care o avea, era o cutie de chibrite.

Nu știu dacă mama o făcea intenționat, însă îi reușise să mă facă să înțeleg că nimic nu doare mai tare pe această lume ca atunci când de lângă tine pleacă cea care ți-a dat viață.

Sincer să fiu, am auzit multe istorioare triste despre oameni bonavi de boli incurabile, însă povestea Tatianei m-a motivat să scriu, m-a făcut să nu pot să o trec cu vederea, poate nu atât povestea ei când gândul că acea fetiță mică este la un pas de a ajunge o „Cozzete” ce se va juca cu o păpușă veche sub o masă necunoscută.

Tatiana are nevoie de ajutorul fiecăruia dintre noi, atât Tatiana, cât și familia acesteia. Știu că suntem vulnerabili în fața morții, sunt conștient că fiecare dintre noi își are durerile personale, știu că mulți nici nu vor ajunge până aici, sau nici nu au să vadă aceste rânduri scrise la ceas târziu de noapte, dar dragă cititor, împreună suntem puternici, suntem o forță și avem șansa să ajutăm o mamă să vadă cum îi înflorește fiica, avem șansa să o ajutăm pe o fetiță să-și păstreze mama vie.

Nici măcar nu ne costă mult, este deajuns să renunțăm la un pachet de țigări sau chiar două, la o cafea într-o dimineață rece de toamnă,la bacșișul lăsat unui chelner, la o slujbă plătită la biserică, sau chiar la banii dați unor cerșători, pentru a salva o viață și a schimba două destine.

Banii sunt niște hârtii, care se cheltuie repede și de deseori pe nimicuri, pe chestii inutile, dar aceste hârtii sunt cele ce pot decide dacă Tatiana va fi alături de fiică, aceste hârtii pot să aducă un zâmbet pe fețele lor. Aceste hârtii îi pot cumpăra Tatianei șansa la viață și fiicei ei cel mai frumos cadou pe care îl va avea în toată viața ei, fericirea de a crește alături de mamă.

Tatiana locuiește în satul Gribova, raionul Drochia. Întrucât nu are unde locui în Chișinău, e nevoită să vină de fiecare dată de la Drochia. Doar cheltuielile pentru drum ajung la 160 de lei, în timp ce statul îi oferă lunar o alocație de doar 200 de lei.

Timp de 14 zile se află la Institutul Oncologic din Chișinău, unde face procedurile de chimioterapie. Este deja la al șaselea curs, însă, spune ea, se simte tot mai rău și nu știe dacă va rezista până la al 14-lea curs.

Familia locuiește la mama Tatianei, însă situația nu e una deloc ușoară. Din cauză că trebuie să stea acasă cu fetița, soțul Tatianei nu lucrează.

Oamenii cu inimă mare sunt îndemnați să contribuie cu tot ce pot: haine, produse alimentare, produse de igienă, jucării, scutece (fetița poartă scutece Pufies nr. 5), bani etc.

Cei care doresc să contribuie, însă nu pot ajunge la Drochia sunt rugați să sune echipa Suntparinte.md la numărul 068294424.

De asemenea, puteți dona pentru Tatiana în următoarele moduri:

Pe platforma: https://www.caritate.md/donations/ajut-o-pe-tatiana-sa-invinga-leucemia#sms

BPay Terminal – selectați compartimentul ‘E-money’, după care accesați ‘BPay’ și introduceți codul ‘17002148’

SMS – expediați un SMS cu conținutul „tatiana” la numărul de telefon: 9002 (pentru abonații Unite), prețul unui SMS este de 45 MDL; 2910 (pentru abonații Moldcell), prețul unui SMS este de 45 MDL
Apel – sunați la numărul 090009002 (abonații Moldtelecom), pentru a dona 45 de lei

Text: Vadim UNGUREANU
www.proceseverbale.blogspot.md


 
 

Recomandări