Radu Munteanu, zis și „Micul Urschi”: “Moldovenii, acum mai mult ca niciodată, au nevoie de umor!”

16 mai 2017 INTERVIU
 
 

Radu Munteanu, zis și „Micul Urschi” are 21 de ani și este un personaj extrem de carismatic. Are un simț al umorului care se răzvrătește împotriva tuturor realităților care ne-ar putea doborî. A râs de fiecare dată când era de plâns și, în ciuda greutăților, a arătat tuturor că este absolut excepțional în orice se implică.Radu își dorește să devină umorist cu acte în regulă. La fel ca idolul său, Gheorghe Urschi! Și pentru că am simțit că descoperirea unui asemenea tânăr este un dar pe care vi-l putem face, l-am rugat pe Radu să ne vorbească despre viața sa!

Radu, povestește-mi când și cum l-ai cunoscut pe Gheorghe Urschi?

L-am cunoscut prin 2008, de Hramul satului Sărăteni, r. Hânceşti. Ca de obicei, la fiecare manifestare de la școală, la casa de cultură sau de hram, îmi pregăteam câte un scenariu și evoluam fără mari emoții, doar dacă nu era mama în sală. Mă străduiam ca primul banc să fie cel mai bun, căci dacă râdeau toți, mă motiva și evoluam foarte bine.

Îmi amintesc că printre muzicanții care cântau la jocul satului era un fin de-al tatălui și l-am rugat să vorbească cu dl. Urschi ca să-mi permită să-mi prezint numărul în timp ce el face o pauză. A vorbit cu el, dar nu a acceptat. Atunci l-am pândit pe furiș și când a coborât de pe scenă să vorbească cu primarul, m-am apropiat și l-am rugat, cu voce tremurândă, aveam emoții, nu alta, să îmi permită să urc pe scenă. M-a luat într-o parte și m-a întrebat dacă râde lumea la bancurile mele. I-am zis că da! Și m-a pus să-i spun un banc. I-am zis un monolog de al lui… Atunci mi-a promis că mă va invita în scenă. Eram ochi și urechi…. aud că mă strigă, eu sar pe scenă și foc la ghete. Am evoluat ca de obicei, foarte amuzant, și el atunci mi-a promis în fața tuturor sătenilor mei că după ce absolvesc liceul o să mă ia sub aripa lui și o să mă ducă la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice.

Ulterior am mai vut întrevederi cu dl. Urschi la Chișinău, mi-a dăruit mai multe cărți și m-a îndemnat să le citesc pe toate.

Între timp dumnealui s-a îmbolnăvit…

Spune-mi cum a rămas cu visul tău de a ajunge ca el, un celebru umorist? Îți mai dorești să îți faci o carieră în acest sens sau ai renunțat la idee?

Da, este un vis al meu să devin un mare umorist, la fel ca dl. Gheorghe Urschi, să evoluez pe senele Moldovei și nu numai, doar că de la o vreme m-am cam îndepărtat de glume și m-am concentrat pe lucru, pentru că situația financiară a părinților este cam slăbuță. Cât timp mi-am făcut studiile la Colegiul de Construcții am tot luat bani de la părinți, iar acum e momentul să îi ajut și eu, și m-am apucat de treabă. Dar, totuși, încă mai sper că se poate descoperi ceva în mine.

Mai ții legătura cu Gheorghe Urschi?

Nu, nu mai țin legătura… De când s-a îmbolnăvit nu l-am mai întâlnit, deși îmi doresc enorm de mult să-l văd… Am vrut să merg să-l văd, dar nu am mai putut da de el. Oricum, vă rog să îi transmiteți multă, multă sănătate și că îmi este dor de el.

Radu, de când te pricepi tu să-i faci pe oameni să râdă? Când ți-ai descoperit latura asta umoristică?

De mic copil, de prin clasa a cincea, profesorii au observat un talent în mine. Eu compuneam singur diverse scenete, urături, bancuri și evoluam la matinee. Pe la vre-o 13-14 ani îl însoțeam pe finul meu la nunți, pe la hramuri în alte sate, la noi în sat nu pierdeam nicio sărbătoare fără ca să nu spun ceva. Și cam așa!

Câte bancuri știi, Radu?

Vreo mie, cred, nu am numărat niciodată exact. Dar am vreo două sute de bancuri ale mele.

Cum crezi, umorul este un dar, o calitate înnăscută sau se învață?

Da, sigur, este un dar. Trebuie să știi să interacționezi cu publicul, să știi cum să-l faci să zâmbească. Mulți știu bancuri, dar nu fiecare le spune la fel… Este și asta o știință, o școală, pe care eu aș dori să o învăț de la dl. Gheorghe Urschi. Îmi mai doresc să urmez Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, dar deocamdată nu îmi pot permite financiar acest vis.

Cum s-ar spune, eu am acest talent, dar mai trebuie șlefuit, trebuie să învăț diverse tactici.

La ce glume sau situații mai râd astăzi moldovenii? Ce îi amuză?

Tineretul acum râde la stand-up-uri și TVC-uri făcute tot de ei… Dar la moldoveni e foarte slab dezvoltat acest lucru.
Însă poporului, oamenilor de rând, le plac bancuri de viață, lucruri pe care ei le-au auzit, le-au văzut, însă le place să le asculte în formă de banc.

Care e gluma care îți place ție cel mai tare?

Monologul maestrului Gheorghe Urschi! Îl găsiți pe Youtube.

Spune-mi mai multe despre tine, cu ce te ocupi în prezent?

După ce am absolvit Colegiul de Construcții am fost nevoit să muncesc peste hotare, la negru, în construcții, am îndurat greul, dormind într-un vagon de lemn, și până la urmă am fost amăgiți tot de moldoveni de-ai noștri. Am mai încercat o dată și iarăși nu mi-a mers, apoi am vrut să fac serviciul militar, căci nu vedeam nicio ieșire din situație, mă confruntasem și cu o depresie și credeam că nu sunt bun de nimic. Până la urmă sora mea mai mare și prietena mea m-au convins să rămân acasă și am urmat cursuri de bucătar, am lucrat opt luni dar nu e pentru mine.

Momentan muncesc într-o firmă, în calitate de sudor. Uneori sunt pesimist, dar îmi păstrez simțul umorului și de fiecare dată când am ocazia nu ratez să îmi amuz prietenii, familia!

Îți mulțumesc și am încerdere să vei reuși să-ți urmez visul!

Vă mulțumesc și eu. Moldovenii, acum mai mult ca niciodată, au nevoie de umor, de zâmbet și de speranță! Pentru că umorul și iubirea sunt două forțe vindecătoare foarte puternice.

Text: Alina MATEI
Foto: arhivă personală, artinfinit.md


 
 

Recomandări