Vadim Ungureanu: „Da, Cristina este un personaj real!”

11 ianuarie 2017 Cu personalitate
 
 

Pe lângă Vadim Ungureanu nu ai cum să treci, fără să îți atragă atenția. E genul acela de bărbat care întoarce priviri, are ceva în atitudine care te duce cu gândul la personajele lui Arthur Conan Doyle.

3

A fost surprins când a auzit că vreau să îl intervievez, dar am reușit să-l conving când i-am spus că vreau să vorbim despre povestea blogului său, „Știi Cristina…”.

Așadar, vă invit să îl cunoașteți pe jurnalistul Today.md, Vadim Ungureanu, un super băiat, un burlac deloc convins, care și-a deschis puțin sufletul într-un interviu despre doruri și despre căile întortocheate ale iubirii.

Vadim, spune-ne mai multe despre tine. Ce ai vrea să știe lumea despre tine!?

Chiar nici nu știu cu ce să încep, nu prea am multe realizări cu care să mă mândresc. Sunt născut la 27 aprilie 1988, într-o familie de profesori, am o soră mai mică și am fost crescut de o femeie care mereu m-a crezut special. Asta în pofida faptului că de multe ori zice “Am un băiat aproape cumsecade”. Sunt un muritor de rând, cu două mâini, două picioare și o singură inimă care, din când în când, mă dă de gol, fiindcă din vrerile ei nu pot să o opresc. Îmi place să zbor la figurat, chiar dacă sunt conștient că după fiecare decolare există o aterizare și că uneori ar putea fi și o cădere în picaj. Mai mult spun alții despre mine decât eu, sunt din cei care zic că sunt un nebun, un aiurit, violent etc.

Fiecare mă vede așa cum îi dorește mușchiul, eu știu cum sunt și nu contează ce zic alții despre mine, chiar dacă uneori le dau dreptate, pentru a le face pe plac. Nu sunt pescar, dar îmi place să dau peștelui momeala care și-o dorește.

Deții un blog foarte popular, „Știi Cristina…”. De la ce a pornit ideea blogului?

Nu aș zice că e chiar așa popular, e mai mult un fel de platformă unde îmi arunc gândurile atunci când muza îmi dă târcoale. Ideea a venit după ce am pierdut orice contact cu o ființă apropiată. Hai să-i zicem că am primit un fel de azil în lumea ei, dar din moment ce nu am respectat niște reguli simple de conduită, am fost expulzat fără dreptul de a mai reveni, astfel m-am gândit că ar fi păcat să se piardă aiurea gândurile mele și m-am apucat să le scriu pe blog, un fel de scrisori neexpediate, în speranța că printre miile de vizitatori se regăsește și ea. Uneori am impresia că această idee a luat naștere din lașitatea mea de a mă apropia de ea, dar poate și avântul eșuat a fost o cauză. Ea îmi repeta des că îi place ce scriu. Înainte îi scriam des, scrisori, mesaje, o grămadă de gânduri, aruncate într-o lume virtuală, iar ea știa cum să le dea continuitate, astfel devenea interesant și încercam de fiecare dată să țin cursul.

Uneori aveam impresia că noi eram doi finaliști la un campionat de gânduri scrise. Avea mereu ceva de spus. După ce începusem să nu mai comunicăm – aici ar fi de precizat că din cauza mea, nu am să neg, m-am comportat ca un bădăran -, se adunau prea multe gânduri cu care nu aveam ce face, dar vroiam să ajungă la ea, iar cu timpul printre gândurile mele au apărut și poveștile unor oameni de lângă noi, pe care îi vedem pe stradă, în transportul public, la TV, și cum fiecare dintre noi își are o poveste nespusă în spate, încercam să adun o altă poveste din mai multe situații și tragedii.

Așadar, Cristina este un personaj real. A existat o Cristina în viața ta!

Da, Cristina este un personaj real, ba aș spune că este mai presus de orice personaj care s-a regăsit în scenariul celor aproape trei decenii trăite. Altfel spus, nu e doar un simplu personaj, este muza, sursa de unde îmi vine inspirația, factorul principal care mă motivează să scriu. Personalitatea ei este prezentă mereu în tot ceea ce scriu, este farul spre care se îndreaptă corabia sufletului în diminețile cu ceață, este un apogeu, un ideal spre care am tins și voi continua să tind. Ea este și vis și speranță, dar totodată este și cea mai reușită mașinărie de tortură. Are un stil aparte de a presura sare pe răni și pentru fiecare pas greșit de al meu știe cum să-mi scoată ochii. Și nu o face într-un mod agresiv, ci așa mai fin, cu un fel de eleganță aparte.

A existat? Dacă aș spune “Da, a existat” e ca și cum aș spune că a fost și nu mai este, chiar dacă drumurile noastre au luat în direcții diferite, chiar dacă am fost în stare să distrug orice punte care ne-a legat vreodată, amintirea ei încă mai aleargă prin vene, chiar dacă ar fi o adevărată utopie să cred că va mai reveni vreodată.

Cine este acea necunoscută căreia îi dedici postările tale?

Multă lume m-a întrebat cine este Cristina, sunt unele voci care zic că se regăsesc în rândurile înșirate pentru ea, însă Cristina mi-a zis odată că mulți s-ar dezamăgi dacă ar ști că în textele mele scriu despre ea, că ea nu ar fi așa cum o văd eu. Prefer să rămână o taină, chiar dacă sunt persoane care o cunosc. Cert este că nimeni niciodată nu-mi va putea schimba ideea că ea este genul de femeie care îl poate face pe orice bărbat să se simtă nemuritor, este un fel de culegere de ceea ce ar trebui să aibă un ideal feminin, e un fel de om ce dă foc omenirii, rodul divin al unei lumi, cea care este în stare să dea naștere supraomului. Nu am să-i divulg identitatea ca să nu-i fac vreun rău, căci poate într-o zi va apărea cu un alt personaj scris de un alt autor și atunci va nega că în rândurile mele a fost viața ei.

În postările tale abordezi preponderent subiecte pe teme de relație, cuplu, dragoste etc. Care este cea mai importantă lecţie în iubire pe care ai învăţat-o?

Nu sunt mare specialist la capitolul cupluri, însă ceea ce văd în ziua de azi în anumite cupluri e mai mult frică și obișnuință decât sentimente. Am impresia că toate relațiile dintre EA și EL sunt la fel, uneori monotone le-aș spune. Din dragostea manifestată de un EL și o EA mai mult văd niște sentimente mimate axate doar pe dorințe carnale. De multe ori am zis că îi este mai plăcut ochiului să vadă cum prin parc o bătrânică scutură o frunză pe gulerul hainei unui moș, după care merg unul lângă altul tăcuți pe o alee, decât să văd cum un el și o ea se sărută dezgustător pe o bancă în parc, uneori am impresia că oamenii au uitat cum e să iubești frumos. Scriu despre relații, după ce le aflu poveștile mai multor cunoscute, care la prima vedere ar părea că sunt fericite, dar în realitate nu e chiar așa. Sunt umilite de către cei ce le sunt aproape, chiar dacă sunt și căsătoriți. Sunt și bărbați care cred că dacă au luat cu asalt o inimă și au cucerit-o, uită și nu mai consideră să fortifice mai departe meterezele. Asta creează un loc vulnerabil într-o relație și în orice moment ar putea apărea un alt temerar. Oameni de neînlocuit nu există, în orice moment poate apărea cineva mai bun decât noi.

În jocul acesta, crezi că femeile suferă mai mult din dragoste decât bărbații?

Ai dreptate, este un joc și ca orice joc are și câștigători și învinși, respectiv învins poate fi oricine. Cel ce își asumă pierderea are cel mai mult de pierdut și aici nu contează că e un EL sau o EA.

De ce unii oameni se îndrăgostesc irațional și nu se pot elibera din anumite relații?

Din frică se îndrăgostesc. Din frica de singurătate și tot din aceiași frică nu se pot elibera din anumite relații, dar uneori există mai multe circumstanțe.

Tu ai suferit vreodată din iubire?

Da. Când a apărut Cristina, credeam că am imunitate, dar vrăjmașnic m-am înșelat. Pe de altă parte și suferința asta își are rostul ei, ori te doboară, ori te motivează să fii mai bun, să schimbi strategia, sau în genere să renunți la luptă, asta deja în dependență de fiecare individ.

Un compliment drăguț pe care l-ai primit de la o femeie?

Ahaha, nu prea sunt genul de bărbat care să fiu pălmuit cu complimente, iar când mă uit dimineața în oglindă găsesc și răspunsul. Nu m-am considerat niciodată un bărbat frumos la chip, dar nici la suflet nu aș putea spune că sunt strălucit. Cel mai frumos compliment și pe care îl auzeam des odată, mai mult era ca o dezmierdare, cineva mi-a zis că sunt ca o „ceapă”. Apoi începuse să-mi zică „cepușoară”, știu că sună penibil, dar îmi plăcea atunci când îmi zicea ea asta, avea un fel de efect mai special.

Și cea mai frumoasă dovadă de dragoste pe care ai primit-o vreodată?

La capitolul dovezi am fost mai mult „procurorul” care aduceam dovezi, uneori trăsnite, alteori adolescentine, pe alocuri, dar de fiecare dată încercam să-i dovedesc într-un mod în care nu au mai făcut-o alți bărbați din viața ei. Mi-a dovedit și ea în nenumărate rânduri, una dintre care m-a uimit cel mai tare, a fost faptul că după o ceartă, care a fost urmată de o perioadă lungă de supărări și tăceri, m-a întrebat dacă am vreun Market pe lângă casă că are de făcut cumpărături. Eu eram în Centru, dar locuiam la Botanica. Atunci pentru mine a fost o dovadă că nu-i sunt indiferent, poate copilărească, evazivă, poate că am interpretat greșit, dar am preferat să cred că a fost. Mai ales că ea locuia într-o suburbie a Capitalei, dar pentru a fi un pic de timp cu mine, după o perioadă în care nu ne văzusem, a considerat că e mai bine să mergem cu troleibuzul din Centru până la Botanica la market, după care să plece acasă. Pentru unii asta ar fi puțin, pentru mine însă a însemnat mult atunci.

Cum este femeia care te-ar cuceri și te-ar face să-ți împarți timpul și viața cu ea? Ce nu ar trebui să-i lipsească unei femei, din punctul tău de vedere?

Să fie în primul rând o femeie deșteaptă, să nu fie posesivă și să nu uite cine este ea. Să fie ușor de modelat, nu în sensul să se lase condusă, să fie dintr-un lut din care să-mi fie ușor să-i fac statuie din cuvinte. Să fie puțin geloasă.

Să nu depindă de mine și nici de alți bărbați, de bani și cadouri, să se simtă independentă, liberă în tot ceea ce face.

Să fie uneori și femeie și copilă, să știe cum să trezească dorințe aprinse, iar apoi să te țină în suspans, să o dorești pe zi ce ce trece mai mult și mai mult, să te atragă și să te respingă, să nu fie ușor de cucerit. O femeie ce are aceste calități te motivează să devii mai ingenios, mai original în tot ceea ce faci.

Cred că unei femei niciodată nu ar trebui să-i lipsească demnintatea, să-și știe adevărata valoare și să nu se lase manipulată de deprinderi.

Lucrurile din viața ta se mișcă în direcția care trebuie? Ce mai faci în perioada asta?

Aș minți dacă aș spune că se mișcă în vreo direcție. Este mai mult un fel de pauză, o perioadă în care stau cu mâinele în jos și nu fac nimic, las totul să treacă sau să vină de la sine. Rămân același, bat mereu același drum.

Și totuși, când ai început să scrii, de unde pasiunea asta?

De unde pasiunea știu, tot Cristina e de vină, ea la început îmi zicea că-i place ceea ce scriu, cum scriu și că am un farmec aparte de a le spune. Cât ține de scris, cred că de prin copilărie, ca orice copil am început de pe garduri, pe geamuri aburite sau pe trotuarul de la grădiniță.

Care crezi că e cel mai mare mit despre jurnaliști?

Că le știu pe toate despre toți, că știu adevărul, dar de cele mai multe ori lucrurile nu stau chiar așa, iar realitatea este mereu alta decât cea pe care o vedem noi.

Dar despre bloggeri?

Nu prea am auzit mituri despre ei.

Cum obișnuiești să evadezi din cotidian?

Înainte, până a apărea legea antifumat, aveam un local preferat unde mergeam seara. De obicei, mă așezam la o masă mai retrasă, fumam țigară după țigară, așteptând pe cineva ce venea dar nu venea, căci iubea pe altcineva. Glumesc. Îmi luam o cafea, îmi aprindeam o țigară și încercam să citesc oamenii, îmi plăcea să mă uit la ei și să presupun în ce relații se află, cu ce se ocupă, ce simt. Acum evit localurile. Cât era vremea frumoasă, îmi făcusem o tradiție să merg la Valea Morilor să admir apusul. Recent, mi-am făcut o nouă ocupație, colecționez modele de automobile clasice. Este o adevărată plăcere să le caut prin magazinele din tot orașul.

Care sunt primele lucruri pe care le faci dimineața?

Sincer, cum deschid ochii, ies încă în pijamă pe balcon și fumez o țigară, timp în care încerc să-mi amintesc ce am visat peste noapte. Apoi fac cafeaua și ies iar la o țigară.

Trebuie neapărat să te întreb asta: cine te-a învățat să gătești atât de bine?

Am făcut câteva cursuri de bucătar la o cunoștință, încă pe vremea când eram în anul întâi la facultate. Nu o făcusem pentru mine, dar pentru cineva pe care îmi doream mereu să o uimesc. De-a lungul timpului am făcut mai multe experimente, când fac mâncare, mai ales dacă e ceva mai deosebit și mai complicat, devine un fel de plăcere.

Poți să ne spui câteva reguli de aur pentru a avea o cină perfectă? Cum ar trebui să fie ea?

Important să fie gătită de tine, făcută cu suflet, căci până la urmă la o cină perfectă nu ține de ce este pe masă, dar cine este la masă.

Îți mulțumesc!

Text: Alina MATEI

 
 

Îți recomandăm