Vadim Ungureanu. De ce am escortat cu girofarul și sirenă o Skoda la Centrul Mamei și Copilului

31 august 2017 Guest Writers
 
 

Era ora 07:00, iar pe arterele orașului forfota matinală era în plină desfășurare. Îmi servisem ca și în alte dimineți cafeaua, dacă puteam să-i zic cafea la paharul de apă fiartă amestecată cu nes pentru care îi dădeam 6 lei vânzătoarei de la Alimentara din proximitatea Batalionului de Patrulare. Nu era cine știe ce licoare, însă era binevenită cu o țigară înainte de aliniere, unde mai pui că prin preajmă altă cafea mai bună nu prea ai de unde lua.

Cât stăteam cu colegii la o țigară și sorbeam cu gâturi mici din paharul de plastic licoarea fierbinte am aflat o noutate care ne-a făcut să ne bucuram pentru colegul nostru Petru, căruia soția i-a născut doi gemeni. Vestea a ajuns și la superiori și ca de fiecare dată cum se întâmplă la noi atunci când unui coleg îi naște soția, urma să strângem mână de la mână și să contribuim cu câte un mic ajutor financiar, căci înțelegem fiecare cât de greu ne este să creștem copii, să întreținem familii, din salariile de polițiști.

Vadim Ungureanu, jurnalist

Petru nu a venit azi la serviciu, și-a luat liber ca să fie alături de soție. Spre deosebire de Petru, când mi s-a născut băiatul nu am fost alături de soție, am trăit acest sentiment prin Skype căci eram plecat din țară.

Îmi lăsasem soția cu părinții, mi-am luat concediu și am plecat în Germania la niște cunoscuți la muncă. Așa se întâmplă uneori, în Moldova – om al legii, în Germania – salahor.

Altă soluție nu vedeam atunci. Din clipa în care aflasem că așteptăm un copil, am început să-mi fac griji de faptul că nu sunt pregătit ca tată să-i ofer tot de ce are nevoie la început, unde mai pui că doar un cărucior costă cât jumătate din salariul meu.

Nu pot să zic că acum sunt tatăl perfect, copilul mi-l văd mai des dormind. Când vin de la serviciu doarme, când mă duc – doarme. Mai des îi aud pe alții cu îmi zic „pi#ar de ment”, decât pe copil cum îmi zice „tată”.

Chiar și azi, înainte de a veni la datorie, am trecut pe la spital să-mi văd copilul după ce săptămâna trecută a vărsat întâmplător peste el o cratiță cu apă fiartă. A fost un accident, nu pot să acuz pe nimeni, poate doar pe mine că nu eram alături.

Era acasă cu soția, dacă pot să-i zic casă camerei din căminul INP, când s-a întâmplat tragedia. Soția trebăluia pe la bucătria comună când cel mic a venit după ea și nu știu ce i-a dat prin cap, șotios din fire, a aruncat mașina sa de poliție într-o cratiță cu apă ce fierbea pe aragaz. Apoi a a apucat de cratiță și a tras-o spre el, între timp, într-o fracțiune de secundă, soția a reușit să-l tragă spre ea, dar apa s-a vărsat și peste copil, dar și peste mâinele ei. A trebuit să vând rabla de mașină care mi-o cumpărasem mai demult din banii de la nuntă, am dat-o cu un preț de nimic, era și veche, unde mai pui că era și cu plăcuțe de înmatriculare străine. Și aici nu am avut altă soluție, unde mai pui că pe lângă aceste cheltuieli neprevăzute, mai aveam și o grămadă de datorii. Dă-o dracului de hârb, nu-i problemă, pot să mă deplasez la servici și cu troleibuzul, important ai mei să fie bine.

Hai că m-am dus prea departe cu istoria mea, dacă nu v-am plictisit încă, am să vă zic mai departe unde defapt am vrut să ajung.

În dimineața ceea de sfârșit de august, Skodele noastre, care uneori ne erau și casă și masă, stăteau cuminți cu girofarurile mute în curtea Brigăzii. După aliniere, am luat toți foile de parcurs și am ieșit pe străzile orașului, așa cum o făceam în fiecare dimineață mai bine de vreo cinci ani de când sunt ofițer de patrulare al INP.

Niciodată nu știam ce ne așteaptă, ori vom goni după vreun vitezoman care fiind băut la volan va încerca să dea bir cu fugiții, iar când se va simți încolțit va trage în noi cu vreo armă de vânătoare, s-au ne va „plimba” pe capot atunci când va încearca să spele putina. S-ar putea să dăm peste vreun șofer șmecher care să ne zică „de mamă”, să ne amenințe că nu vom mai lucra de mâine, ori unul care are pile și se apucă de sunat în stânga și dreapta. Șoferi sunt mulți și cu apucături diferite, dar în orice situație noi nu uităm că suntem cei care facem legea pe șosele și trebuie să asigurăm securitatea în traficul rutier.

Mie și colegului ne-a revenit să patrulăm pe strada Calea Ieșilor, din sectorul Buiucani al Capitalei, acolo unde au loc lucrări de reparație a drumului, iar din cauza fluxului mare de automobile care intră în oraș, des se creează ambuteiaje.

Am parcat mașina în preajma sensului giratoriu de pe strada Ion Creangă. Se defectase semaforul, iar colegul s-a dus să dirijeze fluxul de automobile, în timp ce unii șoferi îl claxonau de parcă ar fi fost vreo gagică de pe coperta unor reviste. Prin geamul deschis al automobilului, printre huruitul motoarelor și a clacsonărilor neîncetate, parcă auzeam scrâșnitul din dinți al șoferilor grăbiți și nervoși, iar pe buzelor lor parcă citeam ceea ce des zic șoferii când nimeresc în ambuteiaje „Hadi ble#di mișcați-vă o dată în KZDMS”, „Iar pi#arii de musori stau aici, așteaptă să le chiși și lor ceva la labă”, sau vestita frază a celor de la Carlas Dreams „Dă-te în KZDM”.

Așa cum citeam nemulțumirile de pe fețele șoferilor, de mașina noastră s-a apropiat un bărbat alb ca varul la față, cu ochii bulbucați cât două cepe și printre gâfâieli mi-a zis:

„Ajutați-mă vă rog, îmi naște soția în mașină, trebuie urgent să ajung la spital. Am încercat să-i sun pe cei de la spital, dar nu răspund la telefon, iar cei serviciul 903 nu cred că vor veni mai repede”.

Fără ca să-l ascult până la urmă pe bărbat, îi fac semn colegului că plecăm, pornesc girofarul și sirena, îi zic șoferului să se țină după noi și cum zice conducătorul nostru de batalion „OGONI”.

Sirena stridentă se așternea peste celelalte automobile blocate în ambuteiaj, cu chin cu vai șoferii au început să ne facă loc, iar cel cu Skoda neagră se ținea scai din urma noastră. Așa erau circumstanțele, i-am escortat până la Centrul Mamei și Copilului, iar acolo femeia a fost preluată de medici.

Bărbatul care ne-a cerut ajutorul a mers împreună cu soți sa, nu înainte de a ne mulțumi cu privirea și cu o gesticulare a mâinilor. Nu am stat să așteptăm să vedem ce bucurie va avea șoferul, eram la datorie și a trebuit să ne întoarcem la locul unde aveam foaia de parcurs.

Cât ne-am aflat la spital, le-am auzit vorbind pe două femei, care erau în curtea spitalului și au văzut cum am escortat Skoda în care se afla femeia însărcinată.

”- Iaka fa, vezi de ce nu lucrează la noi poliția, dap când să lucreze dacă ei sunt ocupați să aducă oameni la spital.
– Iiiiiiiiiii da nici nu zi, se vede că îi fata la vreun nacialnik, sau fumeia la vreun hoț de la condușeri, că numai ei își permit să umbli cu așa mașini, că dacă era un om simplu îl lăsau să moară și era să-i doară în cot de el.
– Ei cine știe, da poate le-a pus ceva în labă, că aiștea în ziua de azi trăiesc. Hoții dracului!”

Aș fi vrut să le zic multe, dar am tăcut, am urcat în mașină și am plecat.

Nu știu a cui fiică este femeia însărcinată, nu știu cine-i sau de a cui neam este șoferul, dar de un lucru sunt sigur, nu am făcut-o pentru bani. I-am ajutat așa cum ar fi făcut-o și alți colegi de ai mei, i-am ajutat pentru că sub uniforma de polițist în primul rând este un fiu, este un tată, este un om.

Nu am făcut nimic ieșit din comun, doar am fost alături de un cetățean aflat la ananghie, în pofida faptului că vom fi criticați de cei care văd, dar nu sunt în cunoștință de cauză, am făcut-o pentru că avem și noi copii și știm ce înseamnă a fi părinte înainte de toate.

Text: Vadim UNGUREANU


 
 

Recomandări