46 de ani, 4 luni şi 13 zile

Credeam cu o sine-încredere vădit exagerată că o să înţeleg mai bine lucrurile cu anii. În fiecare dimineaţa a unei noi zile de naştere existenţa mea se umplea cu entuziasm naiv, că acum, la 23, la 24, la 25, la 26, la 27 o să intervină o schimbare culminantă în viaţa mea, care o să explice toată ecuaţia complicată a găsirii (sau regăsirii – pentru cei care insistă optimist că totuşi au mai iubit, demult, într-o ipotetică altă dimensiune temporală care le depăşeşte memoria) fantasmagorice, exorbitante şi norocoase a omului care pur şi simplu o să te iubească; pentru care o să te opreşti din tot alergatul ăsta ambiţios după realizări întru regăsirea de sine – fiindcă el te-a găsit deja… şi fiindcă î(ţ)i eşti suficientă, la rându-ţi conştientizând că unicul termen-limită important din agenda ta e cât timp ţi-a mai rămas ca să iubeşti.

… fiindcă în toată agitaţia aceasta contemporană a afirmării de sine, există două modalităţi de a rămâne: fie faci copii, fie un lucru extraordinar în viaţă; şi dacă n-ai făcut niciuna din două care să îţi rostească din când în când numele, e ca şi cum n-ai fi existat.

Entuziasmul cumva mai revenea, episodic, în afara zilei cu pricina, dar se epuiza la fel de repede ca şi vinul alb, rece, din pahar, împărţit pe malul unui lac la apusurile leneşe de vară, numărând stelele care apăreau ca să mai lungim puţin relaţia cu câteva minute… Ca şi ciocolata caldă din paharele de hârtie care ne încălzea, iarna, doar palmele în timp ce admiram împreună patinoarul aglomerat cu oameni… Ca şi glintwein-ul în care suflam, în mijlocul podgoriilor toamna, cu pauze, ca să îl răcim, şi ca să găsim cuvintele potrivite pentru a ne explica utilitatea despărţirii… Ca şi latte-ul servit, după serviciu, fără zahăr, într-o patiserie drăguţă din oraş în care am mai fost şi o să mai mergem cu alţii.

Iubesc ca să scriu, scriu ca să pot să mai iubesc o dată. Poate am avut norocul că n-a mai rămas nimeni… Și poate am iubit atât de bine, încât de fiecare dată după ce plecam îi auzeam cum îmi pronunţau numele din celălalt capăt al oraşului, al lumii sau al unei noi îmbrăţişări, şi le prindeam murmurul între paginile unei noi cărţi prea bine-scrise despre o relaţie în care am rămas prea puţin.

…Și totuşi, de aproape 5 luni, sunt la mijlocul unui manuscris care habar nu am cum o să (vrea) se termine. Mi-am luat o rochie nouă, din mătase de culoarea fildeşului, care se ridică lin în aer de la zgomotul tremurului speranţelor pudice suspendate în realităţi triviale. Mi-am luat şi colanţi semitransparenţi cu 137 de buline mici şi cochete dar nu mai are nimeni răbdare să le numere. Ultima oară am crezut că o să mă reţin puţin mai mult, dar nu ştia că o femeie se ajută nu doar să se dezbrace, dar şi să se îmbrace înapoi şi a trebuit să plec. Şi acum, la 27 de ani, 6 luni şi 12 zile nu mai am nici cuvinte şi nici elan ca să mai iubesc şi mi-e frică, pentru prima oară, că nu o să-mi mai aud numele.

E 16:43 în luna lui februarie; şi prin geamurile întredeschise ale oficiului pătrunde sunetul tăios al sirenei unei autospeciale. Razele roşii ale soarelui curg peste construcţiile înalte de beton în care se refugiază în lucru mii de suflete care nu iubesc între orele 8 şi 17. Conform agendei, mai am o şedinţă şi 3 "hârtii" de scris; şi mai am 46 de ani, 4 luni şi 13 zile.

By Augustina Șiman, scriitoare, Guest Writer The Woman