Andrei Zapșa, despre mama sa: „De la ea am învățat că imposibilul este posibil!”

De multe ori sesizez cât de norocos sunt. Cu părinții pe care mi i-a dat Dumnezeu. Și cu faptul că una dintre cele mai vrednice femei căreia i-a dat naștere acest plai este MAMA MEA.

N-am identificat niciodată nimic jignitor în a fi „feciorașul mamei” și n-o s-o fac niciodată ci, dincontră, m-am mândrit anume cu asta în mod deosebit. De ce? Pentru că mama este, după cum am afirmat-o în repetate rânduri, un om de proporții planetare. Mi-a fost foarte greu și-mi este și acum, să vorbesc despre mama, pentru că atunci când vorbești despre asemenea titani, riști să eșuezi în a cuprinde necuprinsul.

Francezii au avut-o pe Ioana D’Arc,britanicii pe baronesa Tatcher, rușii pe Ecaterina a II-a etc., iar noi o avem pe Svetlana Zapșa. N-o zic pentru că mă unește cu ea același sânge și nu doar. Ci pentru că am fost martor al devenirii unui asemenea om și mă mândresc să-i fiu contemporan.

Există patru dimensiuni în jurul cărora se construiește personalitatea ei și acestea includ: omul, mama, femeia și profesionistul.

OMUL

Nu cred că există un om mai săritor la nevoie și mai înțelegător ca ea. O pot confirma mulți dintre cei ce o cunosc. Cei ce-o știu cu adevărat, nu doar pretind s-o cunoască. Nu știe să spună „Nu”. La orice solicitare de ajutor zice „Da” și doar apoi realizează cât de greu va fi s-o realizeze. Este un om de cuvânt. Ea m-a învățat că promisiunea e cel mai mare jurământ. Grație ei, pun și eu atâta importanță pe cuvânt și puterea lui. Cred că tot d-aci și patima mea pentru scris, din dragostea față de slovă.

În pofida greutăților prin care a trecut-o viața, a oamenilor mârșavi care s-au perindat pe lângă ea parcursul devenirii ei, mama este o naivă. Una incurabilă. Plină de compasiune și dorință de a crede în bunătate. Și interesant e că n-o face din prostie, nu. Ci tocmai de-aia că vrea să creadă că oamenii sunt și/sau pot fi mai buni.

MAMA

Am moștenit ochii mamei. Și ăsta-i cel mai mare cadou al ei pentru mine (pe lângă soră-mea, desigur). Iar ea este cel mai mare cadou al Domnului. Nu știu cu ce am meritat, nici eu, nici soră-mea, dar avem cea mai bună mamă.
La cât de mult ne iubește (și-ar fi puțină o infinitate ca să cuprindă dragostea ei), tot ea ne este și cel mai strict și sever arbitru. De când eram mic, știam că mama nu va înghiți niciodată ceva făcut prost. Vorba lui Volea: Important e să-i placă mamei mele. Ăsta-i unul dintre principiile care mă ghidează în orice fac.

Mama mi-a fost cuvântul dintâi, centrul universului meu, ca mai apoi să devină prietena mea cea mai bună, colega mea de servici și partenera cea mai de nădejde în toate ghidușiile. Am făcut multe nebunii cu ea. Dar astea-s istorii aparte. Cel mai valoros e că mama a știut dintotdeauna să ivească cuvinte potrivite și să facă lumină în orice ne măcina, cu o ușurință aparentă de invidiat.

FEMEIA

Categoric, doamna Zapșa este etalonul meu de frumusețe și feminitate. Doar că s-a neglijat dintotdeauna în favoarea noastră. Tot timpul la patru ace, fără cusur. Și atât de călduroasă și feminină în pijamalele de casă, care nu-i știrbesc din naturalețe (poze nu anexez, să nu se supere)

PROFESIONISTUL

Doamna Zapșa a început de jos, cum puțini fac. Nu a fost director deodată. Are două titluri de magistru și luptă actualmente pentru al treilea, alături de mine pe băncile facultății. Are mulți dușmani, iar în Republica Moldova ăsta-i un bun indicator de performanță. Unul dintre cei mai incoruptibili oameni pe care-i știu. A ajuns unde a ajuns acum pentru că este un specialist de excepție, un mare vizionar, un om care știe cum trebuie să funcționeze orice de ce s-ar apuca. Pentru domnia sa, perfecțiunea n-a fost niciodată ceva abstract, ci scop. Ceva vizibil spre care trebuie să mergi ca să-l atingi. De la ea am învățat că imposibilul este posibil.

De multe ori, pentru că a fost promovată dintotdeauna pe bază de criterii meritocratice și tehnocrate, pentru că este incomodă, pentru că adresează întrebări, pentru că nu închide ochii la fărădelegi, pentru că nu lasă oamenii din jurul ei să genereze medii anarhice în care să poată să-și promoveze nestingherit interesele latente de orice natură, mama este supusă unor tratamente cărora nu știu dacă eu le-aș rezista. Nu știu dacă oricine altcineva ar fi rezistat. Ea o face. Zi de zi. În pofida presiunii și atacurilor permanente. Și vine acasă după aia. Lăsând totul afară. Și zâmbește și râde cu noi.

Mama n-a adus acasă trăirile de la servici aproape niciodată. Iar de câte ori a făcut-o, mi s-a cutremurat lumea. Mi s-au dărâmat scrupulele. M-a durut mai puțin decât pe ea, sunt sigur, dar suficient ca să iau o decizie. Decizia de a lupta.

Mama a fost, este și rămâne o luptătoare. Și eu, la rându-mi, am decis să lupt. Să nu renunț. Să acționez întru a face lumea din jurul meu mai bună. Așa cum a făcut-o doamna Zapșa pentru familie și o multitudine de oameni care o cunosc, și n-o cunosc.

Așa e mama mea. E lumea mea. E dorul și visul meu. E etalonul meu despre cum trebuie să fie o femeie.

Text: Andrei Zapșa, profesor, scriitor, compozitor și dirijor, licențiat în Științe Politice, masterand în studii diplomatice, Guest Writer The Woman