Augustina Șiman. Text

Augustina Șiman. Text

Faptul că ajuns-am la 26 de ani și, fiind scriitoare, (circumstanțe cumulative care impun predilecție spre înamorare) le-am văzut pe toate, ar fi o exagerare nespusă până la capăt... fiindcă cei care ar vrea să îmi hiperbolizeze cu adevărat experiența de viață ar fi continuat fraza spunând că am iubit tot atât de mult cât am fost iubită și am fost iubită tot atât de mult cum am iubit. Experiența e relativă, fiindcă adevărul absolut e că niciunul dintre toți nu a semănat unul cu celălalt – toți au fost bijuterii, dar nu pe toți i-am purtat pe gură, pe piept, pe urechi sau pe inelar.

Probabil am văzut multe, ori, înainte, după ce pierdeam oameni, scriam cărți, iar acum amuțesc tot mai des după ei – nu am mai făcut nici poezie și nici proză de câteva luni fiindcă speranța este deja deopotrivă epuizată și epuizantă.

Ieri, la 6 dimineața am aflat că un bărbat la care țineam profund se-nsoară, “Am un vin bun casă”, îmi spune C., una dintre prietenele mele bune, pe care o sufocam cu entuziasmul meu când vorbeam despre El, “Mai am și tărie!”, “Sunt okey” am asigurat-o cu ton cotidian, de parcă nici nu aș fi simțit greutatea cerului căzut peste mine cu tot cu rugăciunile mele și arhanghelii săi, “Te aud. Se pare că într-adevăr nu ai nimic... Straniu... cu D. nu a fost așa” concluzionă C.

De data aceasta a fost într-adevăr altfel. După ce citiserăm mesajul lui de la 6 dimineața am adormit liniștit înapoi. M-am delectat cu un somn profund, m-am trezit cu o piele radiantă, fără vreun cearcăn în jurul ochilor, mi-am făcut o cană mare de ceai din mușețel și în timp ce îmi pierdeam ochii prin agendă încercând să îmi deslușesc scrisul grăbit și planurile pentru ziua de sâmbătă, rețineam jucăușă lingura cu miere în gură... Nu e prima oară când cei pe care îi iubesc se-nsoară. “Te ajunge karma din urmă fiindcă i-ai supărat pe cei care te-au iubit”, e fraza pe care mi-o spune întotdeauna prietenul meu de facultate S., ca să explice “rațional” de ce mi se întâmplă anumite lucruri... și mi-a spus-o atât de des, încât, firește, că-n acea sâmbătă vocea lui a intervenit clar și sonor în căpșorul meu în mijlocul ritualului meu matinal, dar totuși nu i-a reușit să amârască gustul mierii.

Toți oamenii din viața noastră sunt importanți, indiferent de cât hotărăsc să rămână... Doar că atitudinea aceasta optimistă, deși te ajută să nu te trezești cu cearcăne, nu te prea ajută la scris... ca să scrii trebuie să doară... Și unica revoltă răsărită în mine în dimineața vestei neașteptate e că după atât de multă dragoste m-a durut atât de puțin. Nu era important că l-am pierdut pe el, ci că m-am pierdut pe mine. Mie durerea nu mi-a făcut niciodată un rău mai mare decât fie o carte nouă scrisă, fie o rochie nouă procurată. Acum, că nu e nimic pe dinăuntru, rămâne pustiit și raftul și șifonierul.

Momentul acela de încâlcitură contemplativă mi-a adus o lacrimă mare care se prelingea rece pe obraz și se împrăștia pe lingura vărful căreia o rețineam între buze. Nu știu exact din care stare se trăgea: trădarea că se însoară după ce mi-a spus cu uriașă convingere de zeci de ori că nu are de gând, frustrarea că nu pot să scriu sau confuzia feminină plină de capriciu de a-mi cumpăra o rochie sau nu.

Totuși, în amalganul de incertitudini un lucru se contura foarte cert: 26 e probabil unul dintre cei mai bizari ani ai mei, deopotrivă confirmă și contrazice tot ce știu eu despre mine și pune la încercare tot ce vreau să fiu... prin urmare, a cincia carte are să se numească “Probleme”, iar o rochie nouă în șifonier nu e niciodată în plus... or ar fi frumos să întâpini o dragoste nouă într-o mătase la fel de recent atinsă de pielea ta – chiar dacă s-ar putea să doară.

By Augustina Șiman, scriitoare, Guest Writer The Woman

Recomandări