Domnica Petrovai, psiholog: cele mai frecvente cauze pentru care cuplurile ajung să eșueze

Domnica Petrovai, psiholog: cele mai frecvente cauze pentru care cuplurile ajung să eșueze

Într-un interviu acordat Ziare.com, Domnica Petrovai, psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental specializat în terapia cuplului și a familiei, a trecut în revistă cele mai frecvente și grave cauze pentru care cuplurile ajung să eșueze, dar și felul în care pasiunea poate fi întreținută.

Statisticile arată tot mai puține căsătorii și tot mai multe divorțuri. Care sunt principalele cauze pentru care tot mai multe cupluri nu rezistă?

Pentru că am trăit și trăim într-o cultură a pedepsei și a lipsei de grijă față de familie și cuplu. Am învățat să ne "rezolvăm" problemele în cuplu prin pedepsirea partenerului, având convingerea că dacă îi arăt că a greșit față de mine, el se va "corecta".

Ne retragem afecțiunea, îl criticăm, devenim defensivi, tăcuți, reci și distanți. În realitate, ce ne-am fi dorit noi era mai multă dragoste, afecțiune, tandrețe, atenție, apreciere, o viață sexuală mai activă și satisfăcătoare, mai mult timp petrecut împreună, distracție, joacă, pasiune, înțelegere.

Necunoașterea modului în care să ne rezolvăm conflictele, diferențele, incompatibilitățile, altfel decât prin pedeapsă, duce la destrămarea relațiilor.

E o mare diferență între a fi îndrăgostit și a menține pasiunea, înțelegerea și comunicarea pe termen lung într-o relație de iubire. Iubirea nu este doar un sentiment, este o decizie pe care o iau zilnic de a fi alături de partenerul meu și a-i oferi ce este mai bun din mine.

Avem nevoie de o școală a relațiilor, unde să învățăm cum să menținem o relație de iubire.

Școala relației e în copilărie?

Multora dintre noi le-au lipsit modelele. Părinții noștri au avut și ei problemele lor în cuplu. Relații de abuz, subjugare, în care nevoia celuilalt era mai importantă decât a mea, sacrificiul pentru copii și partener, teama de abandon și respingere, dependența emoțională și/sau financiară, narcisismul/egocentrismul. Relații toxice și modele foarte proaste.

Conflictele în cuplu trebuie evitate?

Nu, sunt normale, pentru că suntem diferiți și asta este foarte valoros într-un cuplu. Dacă sunt bine gestionate, ele duc la o apropiere mai mare între parteneri. Conflictele nerezolvate creează resentimente, furie, durere și distanță. Partenerul meu are o perspectivă, un punct de vedere la care nu m-am gândit. E bine să am înțelepciunea să îl ascult, să înțeleg ce nu văd din realitatea pe care mi-o prezintă.

Într-o relație nu este vorba despre cine are dreptate și cine greșește. Amândoi câștigăm dacă acceptăm și învățăm de la partener. Pare un paradox, dar atracția față de cineva diferit de noi ne face să evoluam. Soțul sau soția mea are abilități pe care eu nu le am, de exemplu, este mai sociabil sau mai ordonat. Dacă aș prelua și aș învăța de la el, aș evolua. Acesta este farmecul întâlnirii. A prelua nu înseamnă a pierde identitatea, ci a avea mai multă grijă de mine.

Și, totuși, adesea conflictele lasă răni...

Cele care rănesc într-un conflict sunt interpretările și judecățile la adresa celuilalt sau a mea, "nu-i pasă de mine", "este egoistă", "am eșuat", "nu sunt suficient de atrăgătoare, frumoasă pentru el". Iubirea nu este suficientă pentru ca o relație să meargă pe termen lung și ambii parteneri să fie împliniți, să se simtă iubiți, apreciați. Este esențial și să știi cum să îl faci pe cel de lângă tine să se simtă iubit și tu să primești iubirea pe care el ți-o oferă.

Mulți recurg la "tratamentul tăcerii", nu-și mai vorbesc câteva zile, ca formă de pedeapsă. Pedeapsa nu rezolvă nimic. Înrăutățește situația și creează și mai multă distanță, insecuritate și neîncredere în relație. Învăț să îmi fie teamă să mai vorbesc ca să nu fiu rănit(ă).

Învinovățirea este o altă formă de a-l îndepărta pe partener. Important este să învățăm amândoi să ne asumăm contribuția la situația, evenimentul respectiv. Cum am contribuit eu la acest rezultat? Îmi asum responsabilitatea și fac schimbări. Când învinovățesc, celălalt se simte atacat și va ataca și el.

Pe de altă parte, noi, adulții, ca și copii, exprimăm indirect prin comportament un lucru pe care îl dorim și de care uneori nici noi nu suntem conștienți. De exemplu, ne certăm pentru cine duce gunoiul când nevoia e de atenție sau de apreciere. De aceea nevoile trebuie exprimate direct, explicit, fără a avea așteptarea ca celălalt să deducă nevoi neexprimate, să ne "citească gândurile și dorințele".

Nevoia neexprimată duce la resentimente. "Dacă mă iubea îmi pregătea o baie caldă, doar știe ce zi grea am avut". Comunicați direct, explicit, pe înțelesul partenerului: "Sunt obosită, îmi pregătești o baie caldă?" Și, mai ales, asigurați-vă că partenerul a înțeles ce ați vrut să îi comunicați.

Și dacă răspunsul nu vine?

Răspunsul nu e neapărat imediat, mai ales dacă există o istorie în care ne-am pedepsit unul pe celalalt. E un comportament mai frecvent al femeilor, dar nu exclusiv: sunt supărată pentru ce ai făcut în trecut, nu te mai îmbrățișez! Astfel cuplurile ajung la atitudini de genul "dacă îmi dai, îți dau și eu", de condiționare sau, și mai grav, abia așteptăm să ne prindem la cotitură să ne pedepsim, care pe care.

Și când partenerul se simte pedepsit, se retrage, apare distanța. Iar când reîncepi să îi oferi afecțiune, trebuie să îi dai un timp să răspundă. Studiile spun că e nevoie ca minimum 9 luni să oferi afecțiune, atenție, apreciere, să dai ce e mai bun din tine fără să ai așteptarea ca celălalt să răspundă imediat, pentru că undeva în istoria relației de cuplu l-ai respins. El anticipează din nou respingerea și e precaut.

Ați vorbit de conflicte și lipsă de comunicare. Altă problemă frecventă?

Un alt obicei absolut nesănătos în cuplu este critica, hipervigilența la greșelile celuilalt. Suntem atenți doar la ce nu face bine partenerul, fără să înțelegem că vom obține ceea ce dorim doar dacă apreciem gesturile și eforturile celuilalt. Nu prin critică, ci prin apreciere ne va oferi ceea ce avem nevoie.

O altă cauză pentru care relațiile se rup vine din faptul că nu ne analizăm și nu ne înțelegem trecutul, nu suntem conștienți de toate experiențele emoționale dobândite din copilărie și din relațiile anterioare.

Studiile din neuroștiințe și practica clinică arată că noi în general suntem atrași de un partener care are trăsăturile negative ale părinților noștri. După momentul în care ne îndrăgostim și totul pare perfect, ajungem să retrăim alături de partener toate experiențele emoționale negative din trecut nerezolvate cu părinții. Dacă am avut un părinte critic sau rece, chimia noastră va fi către un partener la fel și vom repeta trecutul.

E mare nevoie ca partenerii să-și exploreze trecutul pentru a înțelege ce trăsături pozitive și negative au preluat de la părinți.

Cum se explică faptul că ne atrag trăsăturile negative ale părinților?

Tindem spre familiaritate, chiar dacă am detestat-o, de aceea e important cum ne creștem copii. Dacă văd afecțiune, înțelegere, aceasta va fi familiaritatea pe care o vor căuta.

Dacă mi-a lipsit atenția sau aprecierea când am fost copil, voi avea nevoie ca partenerul să răspundă acestei nevoi de apreciere, dar este exact cel mai greu lucru pentru el, tocmai pentru că l-am ales după modelul părinților.

Și dacă e cel mai greu lucru, unde este ieșirea?

Vedeți, e aici o înțelegere profundă a mesajului iubirii: iubirea vindecă. În relația cu soțul sau soția putem vindeca acele experiențe emoționale dureroase din trecut, dacă amândoi ne schimbăm, dacă amândoi evoluăm. Asta nu înseamnă că nu ne păstrăm identitatea.

Ca un exemplu, dacă partenerul va face un efort să devină apreciativ față de mine, va răspunde și nevoilor mele, neîmplinite din copilărie sau relații anterioare, dar și el își va rezolva o nevoie din trecut. Va învăța să fie atent și la nevoile celui de lângă el, să depășească egocentrismul.

Iubirea e un act de dăruire, îi dăruiesc celuilalt ce are nevoie, însă ce are el nevoie îmi este cel mai greu să îi ofer și dacă reușesc asta, îl vindec pe el, vindecându-mă și pe mine.

Îmi descrieți căsnicia ca pe o construcție permanentă?

Așa e. Este o preocupare permanentă pentru bunăstarea partenerului meu și pentru binele relației de cuplu. Sunt mituri sau convingeri greșite despre iubire care ne fac atât de mult rău. Că iubesc doar când simt fericire, bucurie față de partener. Avem momente când trăirile noastre sunt diferite, furie, tristețe, teamă, dezamăgire. Asta nu înseamnă că nu îl iubesc.

Dar aleg relația prin gesturile mele de zi cu zi. Ce am făcut azi pentru partener și relație?

Sau o altă convingere toxică este că iubirea trebuie să vină de la sine, fără efort, dacă este "adevărată". Nu vine de la sine, avem nevoie de cunoaștere, ca pentru orice lucru important din viața noastră. Pasiunea vine de la sine doar în perioada de îndrăgostire, apoi trebuie întreținută zi de zi cu efort, cu atenție, cu preocupare.

Mulți cred că v-ar răspunde: când să ne mai ocupăm de cuplu când ne sufocă viața de zi cu zi și obligațiile?

Este nevoie să-ți faci un timp și pentru relație. Relația de cuplu ar trebui să fie prioritară și pentru că așa cum e ea, așa vor fi și copiii noștri.

Relația noastră e primul model emoțional și comportamental de iubire. Ei vor învăța implicit și explicit iubirea după cum mă raportez eu la relație și partenerul meu. Cum îmi exprim afecțiunea, cum îi acord atenție explicit, nu doar în sufletul meu. Este esențial pentru orice părinte ca relația de cuplu să fie o prioritate, altfel nu poți să fii un părinte bun. Pentru că ești primul lui model, mentor în iubire.

Sunt părinți care îmi spun: dar noi nu ne certăm în fața copiilor. Dar ei simt răceala, tensiunea, simt că lipsesc afecțiunea, bucuria, pasiunea și sunt afectați.

Uneori e greu să îți împarți puținul timp liber între copil și viața de cuplu. Cum trebuie păstrată igiena vieții de cuplu?

Dacă tot timpul nostru liber i-l oferim copilului, îi transmitem un mesaj foarte greșit: că nevoile lui sunt prioritare, că i se cuvine ca ceilalți să se sacrifice pentru el. Asta duce la narcisism, care are o incidență tot mai mare în rândul copiilor.

Copilul are nevoie să vadă că părintele răspunde nevoilor lui de afecțiune, de atenție, de joacă, dar și părintele, ca adult, are nevoie. E greșit comportamentul părinților care au un timp al lor doar după ce adorm copiii. Sau, și mai rău, al părinților care dorm cu copiii în pat.

Copilul trebuie să vadă că tu ai un timp pentru cuplu și să învețe să-l respecte. Nu e o formă de abandon, după cum o percep mulți părinți, ci un timp în care copilul învață să respecte și nevoile celorlalți. Altfel copilul narcisist devine un adult narcisist, care consideră că totul i se cuvine și contează doar nevoile lui, este furios și irascibil în fața nevoilor celuilalt. În modelul pe care l-a învățat în familie doar despre el a fost vorba.

E indicat ca părinții să aibă câte o vacanță doar pentru ei, dar e cel puțin la fel de important să aibă un timp zilnic, chiar dacă vorbim de 10 minute, în care stau de vorbă pentru a nu pierde conectarea. Unul dintre factorii de risc pentru divorț este tocmai deconectarea emoțională, distanța în care ne pierdem printre facturi, muncă, copii.

Spuneați mai devreme de pasiune. Poate rezista ea căsniciei de durată, uzurii zilnice?

Am întâlnit multe relații bune, în care partenerii știu să gestioneze timpul, conflictele, dar au pierdut pasiunea, sunt într-o relație prietenească, de echipă. Și mulți, din păcate, sunt resemnați cu asta. Cred că pasiunea poate fi trăită doar în tinerețe sau în perioada de îndrăgostire. "Am avut și noi vremurile noastre bune, dar acum suntem la casa noastră, avem copii, nu mai e loc și de distracție. Gata, a trecut vremea noastră...".

Dar pasiunea poate fi menținută și recâștigată în primul rând printr-o viață sexuală satisfăcătoare, ca frecvență și calitate, pentru ambii parteneri. Și făcând lucruri unul pentru celălalt: o surpriză o dată pe luna, un timp petrecut în afara casei. Observi partenerul, știi ce îi face plăcere și faci lucrul acela.

Pasiunea se menține și prin noutate, e nevoie să o aduci din timp în timp. Familiaritatea și rutina distrug pasiunea.

Există totuși un moment în care nu se mai poate face nimic?

Doar când e vorba de abuz. Până la el totul e corectabil. Sursa

Recomandări