Teodor Guțu, despre arta televiziunii și provocările vieții!

Teodor Guțu, despre arta televiziunii și provocările vieții!

Spune că era să leșine de emoție atunci când un mare jurnalist l-a descris drept un „regizor al viitorului”. Profeția s-a împlinit, iar astăzi, Teodor Guțu este un specialist desăvârșit și stăpânește toate secretele televiziunii. Editorul coordonator Divertisment TV de la postul public de televiziune Moldova 1 este un vizionar, un om strict, vulcanic, disciplinat până în măduva oaselor, pentru care valoarea și produsele de calitate au reprezentat laitmotivele care i-au dominat cariera și alegerile personale.

Programele grandioase precum Revelionul, „Hai la hora mare”, „Cu cei dragi de sărbători”, Eurovision sau emisiunea zilnică „Cine vine la noi” și matinalul „Bună Dimineața de Weekend” îi poartă semnătura și au devenit emblematice pentru postul public de televiziune Moldova 1. Este meseriaș atunci când se află la cârma pupitrului din regie, dar la fel de iscusit este și în bucătărie. Coace pâine, cozonaci, împletește sarmale și nu se sfiește să recunoască acest lucru, pentru că toate bucatele îi ies perfect.

Despre parcursul în televiziune, regrete, principii de viață, temeri, plăceri și neplăceri, dar și planuri, am discutat cu Teodor Guțu, chiar în preajma zilei sale de naștere.

Creativitatea și artistismul reprezintă o trăsătură de caracter pe care ați avut-o dintotdeauna? Cum au fost primii ani din viața dvs., ce vă amintiți din acea perioadă?

Când părinții mă întrebau ce-mi doresc să fiu când voi crește, ziceam că vreau să fiu artist. Nici măcar nu știam ce înseamnă acest lucru, dar eram convins că vreau să devin un artist! De mic am fost steaua satului. Îmi amintesc că, fiind încă la grădiniță, educatoarele au pus ochii pe mine. Primul rol pe care l-am interpretat a fost Păcală. Țin minte că era un moment în această scenetă când trebuia să îmi fac apariția în încăpere, intrând prin spatele sălii. Nu știu ce am făcut și cum am intrat, dar cum m-au văzut toți oamenii din sală au început să râdă și să aplaude! Probabil am fost atât de artistic și spectaculos în acea intrare, mai ales că îmi și cădea căciula pe ochi, iar eu tot o ridicam… De aici a început totul. Mai târziu am fost prezentatorul tuturor festivităților din școală. Dar să știți că eram bun și la învățătură, un veritabil eminent.

Deci nu era loc de boacăne și absențe nemotivate de la lecții?

Ba era! Eu aveam o calitate poate bună, poate rea, de a ține de vorbă profesorii. Colegii mei când nu-și învațau lecția mă rugau: „Dorel, te rugăm frumos, salvează-ne, că noi azi nu știm nimic” (râde). Când intra în clasă profesoara eu începeam: „Eugenia Fiodorovna, iată am auzit că americanii au descoperit...” și dumneaiei începea să-mi explice tot felul de lucruri, iar când se dezmetecea, suna la pauză. La un moment dat profesorii și-au dat seama că Dorel umblă cu fofârlica...

Îmi mai aduc aminte că în fiecare clasă erau foarte multe flori, numai la mine în clasă nu erau și directoarea ne certa din cauza asta. În clasa paralelă, însă, erau niște flori extraordinar de frumoase. Eu într-o zi m-am enervat din cauza atâtor critici și, fiind șeful clasei, am repartizat niște sarcini colegilor. Pe unul l-am trimis după pământ în pădure, pe altul după ghivece, iar eu m-am dus în clasa paralelă și, ca pe buruian, am rupt lăstarii din florile acelea și le-am plantat la noi în clasă. Doamne, ce a fost! Directoarea ne-a reproșat că am distrus florile și n-o să se prindă în noile ghivece, dar s-au prins așa binișor, în general, după mine merg tare bine florile! (zâmbește)

Cum ați fost educat? Cu ce povețe ați crescut?

Noi am fost cinci băieți în familie, dar am fost educați sever. Tatăl meu era foarte exigent, dar a avut întotdeauna grijă să ne ofere tot de ce aveam nevoie. Nu ne-a lipsit nimic niciodată, în schimb munceam foarte mult. După ce veneam de la școală, ne schimbăm hainele, mâncăm, ne făceam lecțiile și apoi tata ne trimitea la muncă. Din clasa întâi umblam la prășit pe deal și duceam în spate saci cu buruian. Curios este că tata nu ne verifica niciodată temele. Ne spunea așa: „Vrei să mănânci o bucată de pâine albă, învață bine și croiește-ți un drum frumos în viață. Dacă vrei să dai cu sapa pe deal, învață rău”. Tot taică-meu îmi zicea că, având asemenea note, pot intra foarte ușor la medicină ori la economie, dar eu nu și iar nu! Eu voiam la artiști! Îmi amintesc foarte bine cum tata a insistat ca după clasa a 9-a să-mi continui studiile la Școala Pedagogică din Orhei. Am susținut examenele de admitere foarte bine, dar m-am dus în cancelaria școlii, m-am prezentat în fața profesorilor și i-am implorat să nu mă accepte.

În cele din urmă v-ați urmat visul și ați studiat la Institutul de Arte, Facultatea Regie, iar în 1992 ați fost angajat oficial la postul public de televiziune. În acești 26 de ani de activitate care credeți că au fost cele mai importante evenimente din cariera dvs?

De când mă țin minte m-am aruncat dintr-o provocare în altă provocare, niciodată nu am avut parte de o perioadă de timp în care să mă aflu într-o zonă de confort. Mi-a marcat cariera faptul că am avut ocazia să lucrez cu mari personalități ale televiziunii. Fiind un copil, la început am fost privit cu neîncredere, dar atunci când duceam la bun sfârșit orice însărcinare, mi se oferea. Colegii cu experiență erau surprinși de atitudinea mea față de muncă.

Apropo de marile personalități ale televiziunii, ce credeți că lipsește generației noi de jurnaliști și ce ar trebui să păstrăm din caracterul generației de aur a televiziunii?

În primul rând, în creierul nimănui din generația mea nu exista ideea vedetismului. Dorința noastră era să creștem profesional, să ne impunem în fața publicului și a colegilor prin calitățile profesionale. Exista o cenzură profesionistă, dacă vreți. Emisiunea pe care o făceai era privită cadru cu cadru. Dacă nu era ceva în ordine, emisiunea nu mergea pe post. Era un perfecționism dus până la extrem, o responsabilitate maximă. Acum lipsește exigența, dorința de perfecționare, disciplina și bunul simț. Eu când mergeam pe teritoriul televiziunii și îl vedeam pe Ștefan Culea, de exemplu, mă luau emoțiile. Aveam un respect deosebit. Trebuie să ai un bun simț față de generația care a realizat atâtea lucruri importante. Acum poți auzi un reporter spunând că nu s-a primit ceva. În acest caz, îi spun acestui reporter la revedere. Dacă vii după 3-4 ani de facultate și spui că nu s-a primit, atunci despre ce fel de jurnalism vorbim?

Țineți foarte mult la calitatea produsului care ajunge pe post și nu sunteți adeptul presei galbene. În același timp, nu putem să trecem cu vederea faptul că publicul se arată interesat de acest fenomen al tabloidizării. Ce vor oamenii să vadă, până la urmă? Cum vă adaptați gusturilor telespectatorilor?

Publicul vrea să vadă ceea ce îi oferi. Publicul este educat de mass-media. În plus, un post public de televiziune are altă menire decât un post comercial, deși și acestea ar trebui să aibă un filtru. Generația mea a fost educată de materialul care apărea la postul de televiziune și cel de radio național. A fost educat cu muzică clasică, cu muzică populară și ușoară de calitate. Din momentul în care am început să introducem piața centrală în mass-media este clar că mentalitatea omului s-a schimbat. Nu vedeți că, o dată cu tabloidizarea, nulitățile sunt transformate în vedete, iar adevăratele personalități rămân în umbră? Uitați-vă ce valori se promovează astăzi, ce personaje devin arhicunoscute când, de fapt, acestea nu sunt decât niște bule de săpun. Tinerii talentați de mama focului nu sunt luați în seamă. Cei care spun că asemenea personalități valoroase nu aduc vizualizări, nu se pricep să-i promoveze. Aici contează foarte mult cultura jurnalistului. Dacă tu, în afară de „ce dietă țineți” și „ce haine v-ați luat”, nu știi să întrebi și altceva, atunci ce pot să aștept de la tine ca jurnalist? Am fost și sunt împotriva nonvalorii.

Unul dintre cele mai mari proiecte semnate de dvs. este programul de Revelion pe care publicul îl urmărește în noaptea dintre ani. Este singura emisiune în care poți vedea și asculta zeci de interpreți adunați laolaltă. Există cântăreți care încearcă să intre în program și nu-i acceptați, tocmai pentru că lipsește acea calitate de care pomeneați mai sus?

Am început să realizez acest program în 2013. Atunci mi-am zis că vreau să revin la acel format al Revelionului cu care am crescut eu. Nu pot face un proiect doar de dragul de a umple niște spațiu de emisie. Îmi plac proiectele de concept. Într-adevăr, nu poți include toți interpreții, de aceea eu îi selectez în funcție de calitatea materialului muzical, de responsabilitatea și atitudinea artistului. Lumea crede că televiziunea publică e ca o gară centrală în care intră și iese cine vrea. Nu e adevărat. Televiziunea națională este una cu tradiție, cu greutate și ca să ajungi aici trebuie să vii cu ceva de calitate. Eu sunt un om exigent față de mine însumi și față de ceilalți. Poate că regulile mele ar avea o tentă de dictatură, dar e o dictatură sănătoasă. Mai sunt și supărări. Cei care se supără se văd doar pe ei înșiși pe scenă, nu-i interesează conceptul și imaginea finală. Un asemenea proiect este ca un covor țesut, dacă ornamentul tău nu se încadrează în ornamentul meu, cum să colaborăm?

O întrebare banală, dar al cărei răspuns sunt curioasă să-l aflu. În toți acești ani de activitate au existat gafe, bâlbe? Vă amintiți vreo întâmplare haioasă?

Au fost foarte multe. Când eram asistent de regie, începător, într-o zi, realizatorul emisiunii m-a întrebat dacă știu pupitrul de emisie, adică trecuse deja un termen de studiere a lui și urma să demonstrez ce am învățat. Eu am zis că da, chiar dacă nu-l cunoșteam la perfecție și nu eram experimentat. A fost un fiasco atunci, dădeam titre peste titre, lumini de tot felul, apăsam unde nimeream! Altceva mi s-a întâmplat când eram crainic. Trebuia să anunț programul, dar înainte trebuia să spun ce dată și ce zi este. O dată intru în direct și zic „Astăzi, miercuri...” și uit data! Mi s-a spălat creierul în momentul acela, nu puteam să-mi amintesc data! Am pronunțat prima cifră care mi-a trecut prin cap... Clar că am fost certat foarte tare de administrație, dar asta e... (râde).

De ce ați ales să rămâneți în echipa M1 în toți acești ani?

Am trecut prin sectorul privat, am lucrat la multe posturi comerciale, dar am revenit aici pentru că doar aici găsesc libertatea de creație de care am nevoie.

Nu v-au convins nici salariile mai mari din sectorul privat?

Nu m-a convins acest factor, chiar dacă am avut salarii de trei ori mai mari la posturile private. Este clar că aspectul financiar este important, dar pentru mine nu este destul de convingător. Pun mai mult preț pe confortul de creator de televiziune decât pe bani.

Ce spun prietenii, familia despre această pasiune nestăvilită cu care munciți în și pentru televiziune?

S-au obișnuit, dar fiică-mea, de exemplu, chiar zilele trecute mi-a zis ceva ce m-a luat prin surprindere. „Tata, vreau atât de tare să am o profesie bună, să am și casă și masă, și să te iau cu mine ca să nu te mai văd că dormi nopțile în televiziune. Ai să mergi cu mine?”. Iată ce m-a întrebat copilul meu (râde). N-am știut ce să-i răspund.

Ce principii ați pus în aplicare în educația Laurei, fiica dvs. de 19 ani?

Nu am fost atât de sever cum a fost taică-meu cu noi, dar am fost, totuși, destul de strict. Nu am ridicat mâna niciodată la ea, dar am ridicat vocea și de fiecare dată îi explicam de ce o fac. Tot timpul i-am spus că trebuie să fie foarte responsabilă de viața sa, să nu depindă de nimeni, nici de mine, nici de soț. Într-o bună zi eu s-ar putea să nu mai fiu, iar ea trebuie să poată merge înainte. Un alt sfat pe care i l-am dat că, pe lângă toate rangurile pe care ți le dă viața, există calități omenești ca bunul simț, respectul față de oameni, bunătatea și acestea nu trebuie să dispară niciodată. Așa mi-a spus mie tata, așa i-am spus și eu copilului meu.

Aveți regrete în ceea ce privește relația cu Laura?

Am avut și încă am regretul că a existat mult timp pe care ar fi trebuit să îl acord ei, dar l-am acordat televiziunii. Îi spun și ei acest lucru și îmi cer iertare... Ea zice că nu a simțit această lipsă. Pe de altă parte, poate că a fost mai bine, pentru că ea s-a călit și nu a devenit prea dependentă de mine.

Dar regrete în ceea ce privește cariera?

Nu. Poate că regret doar faptul că am ratat anumite oportunități. Am fost urcat în tren de câteva ori și am coborât benevol de fiecare dată lăsându-l să plece. Erau trenuri care duceau spre culmi înalte! Am ales alte lucruri care mai târziu s-au dovedit a fi neînsemnate. Poate că aș fi făcut lucrurile altfel. Eu am o trăsătură de caracter care mi se trage de la mama, poate e buna sau e rea nu stiu, dar toată viața a trăit pentru alții. La fel si eu  Tot timpul trăiesc pentru altcineva. În prim-plan pentru mine au fost mereu dorințele soției, familiei sau necesitățile meseriei. Dacă a trebuit să realizez un concert pe o ploaie torențială, am făcut-o, chiar dacă puteam să-l amân. Dacă fata zice că are nevoie sau își dorește ceva, eu voi face orice ca să-i ofer.

Mulți jurnaliști, realizatori de televiziune afirmă că viața lor este televiziunea. Această afirmație este valabilă în cazul dvs?

Cred că da! De exemplu, când fac Revelionul, eu trăiesc două săptămâni în birou. Dorm acolo și merg acasă, la prânz, pentru o oră să fac un duș. Ziua mă ocup de partea organizatorică, noaptea mă ocup de partea creativă. N-am zis niciodată că viața mea este televiziunea, eu pot să zic altfel: viața mea este în televiziune! (râde).

Cum îi alegeți pe cei care fac parte din echipa dvs.?

Îmi plac oamenii care au aceeași implicare, profunzime și atitudine față de muncă precum cea pe care o am eu. Mulțumesc Domnului pentru că mi-a dat o echipă minunată. Pot să zic că nu-mi plac oamenii supărăcioși. În procesul de muncă apar scântei și replici. Eu sunt vulcanic, dar nu-s răutăcios. Am spus lucrurilor pe nume și peste cinci minute am mers mai departe, am și uitat!

Dar ce vă scoate din sărite atunci când vorbim despre munca în echipă?

Mă scoate din sărite prostia și mă tem cel mai tare de șerpi și de oamenii care te lovesc în spate. Aceasta este frica mea cea mai mare. În ceea ce privește munca în echipă, mă enervează... căscăciunea și oamenii superficiali! (zâmbește).

Spuneți-ne ceva ce lumea nu știe despre Teodor Guțu sau ar fi surprinsă să afle?

Toată lumea știe tot despre mine! Faptul că gătesc nu este secret. De la mama am învățat că în fiecare zi trebuie să avem mâncare proaspătă pe masă. Așa că pot face pâine, cozonaci, sarmale, răcituri, de toate!

Pe 6 martie este ziua dvs. de naștere. Sărbătoriți cu fast?

Nu pot suporta două zile din an: ziua mea de naștere și Revelionul. Nu-mi plac pentru că-mi amintesc că a mai trecut un an din viață, iar mie-mi place la nebunie viața! O iubesc așa cum este, mai urâtă, mai cu soare... Se spune că viața este mereu frumoasă, doar că situațiile sunt mai proaste...

Ce vă doriți să realizați în timpul apropiat, la ce visați?

Mi-aș dori să realizez un megaconcert, dar să-l fac eu cap-coadă! Să am la dispoziție toate elementele necesare și să fac totul așa cum văd eu.

La Mulţi Ani sănătoși și plini de inspirație vă dorim!

Interviu realizat de: Doina STIMPOVSCHII
Foto: Alex Morgoci, arhivă personală

Recomandări